33 A.D. sau Când prostia (Hollywoodului) copleşeşte credinţa VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Joseph Fiennes (în rolul
tribunului Clavius) joacă tot timpul pătruns de importanţa momentului istoric
la care asistă
Joseph Fiennes (în rolul tribunului Clavius) joacă tot timpul pătruns de importanţa momentului istoric la care asistă

„MISTICISM“ Noul film biblic „Risen“ / „Misterul Înălţării“ este atât de „deosebit“, încât de numeroase ori, pe parcursul vizionării, îţi vine să-ţi faci cruce şi să-ţi spui: „Doamne, mare mai este prostia omenească!“.

Credincioşi, atei sau liber-cugetători, de aceste Florii ar trebui să vă duceţi la cinema şi să vedeţi filmul „Risen“ / „Misterul Înălţării“ (care intră azi pe ecrane, cu această ocazie „sfântă“), nu de alta, dar pentru a vă distra pe cinste. În recenta nouă producţie a Fraţilor Coen, „Hail, Caesar!“ (despre care am scris în această pagină), plasată în Hollywoodul anilor ’50, era ironizată la un moment dat (pe lângă alte genuri cinematografice) moda filmelor „epice“ cu subiect biblic, în speţă cele despre viaţa Mântuitorului. Într-adevăr, aceste superproducţii Tehnicolor, pe ecran lat, au proliferat în acea vreme, cele mai onorabile specimene în acest gen fiind „The Greatest Story Ever Told“ (1965) al lui George Stevens şi „King of Kings“ (1961) al lui Nicholas Ray.

Pentru că generaţiile de spectatori se schimbă, iată că a venit rândul unui nou film care să pună accentul pe evenimentele istorice majore ale Răstignirii, Învierii şi Înălţării (cel puţin, acesta este sensul demersului producătorilor, sloganul filmului spunând „vânătoarea de oameni care a schimbat cursul istoriei umanităţii“). E-adevărat, acest film nu mai beneficiază de aceleaşi mijloace financiare impresionante care însoţeau acele producţii, fiind destul de sărăcuţ din acest punct de vedere, dar nu aici este principala sa problemă, ci în inepţia scenariului (scris de debutantul Paul Aiello) şi a realizării. Regizorul Kevin Reynolds, care a făcut unele dintre cele mai proaste şi pretenţioase filme ale anilor ’90 („Robin Hood“, „Rapa Nui“, „Waterworld“, bonus, în anii 2000, un „Contele de Monte Cristo“ şi un „Tristan + Isolde“ – sic), se întoarce în anii 2010 cu un film mai prost decât toate acelea la un loc.

Peace, man!

Ca şi în „Cămaşa lui Christos“ şi alte opusuri de acest gen, Învierea este privită în acest film oblic, razant, prin ricoşeu, adică prin ochii unui ofiţer roman, tribunul Clavius (Joseph Fiennes), însărcinat de procuratorul Iudeii, Ponţiu Pilat (Peter Firth), să conducă ancheta legată de dispariţia corpului christic, a treia zi după Răstignire. Aşadar, avem de-a face cu o tipică investigaţie detectivistică, de tipul „cine-a făcut-o?“, parcurs în urma căruia Clavius are o „dezvoltare personală“ şi ajunge să fie convins de adevărul de tip „pace, dragoste şi toleranţă“ al sectei care-l urmează pe Nazarinean. Joseph Fiennes joacă tot timpul pătruns de importanţa momentului istoric la care asistă, adică cu privirea fixă şi, spre final, „transfigurat“ de semnificaţia mesajului pe care l-a primit (la fel ca şi George Clooney în filmul Coen-ilor), dar nu el e cel mai penibil din film.

Culmea anacronismului: personajele folosesc în film cuvântul „crusade“ / „cruciadă“, deşi se află în anul 33, al răstignirii lui Iisus. Apostolii sunt în acest film un soi de hipioţi inepţi, iar discursurile tuturor, inclusiv ale lui Iisus (Cliff Curtis) însuşi, sună de parcă ar fi tot timpul „pe droguri“. Desigur, toate aceste anacronisme sunt asumate într-o retorică hollywoodiană care-şi propune manifest să şteargă diferenţele (ce mi-e Antichitatea, ce mi-e Evul Mediu, ce mi-e epoca modernă) şi să ne transforme în „cetăţeni planetari“. Mai grav, însă, este că „Risen“ ratează o temă teologică mult mai importantă, şi care este esenţa miracolului.

Cum să redai miracolul pe ecran?

Personajele aflate în anul 33 (ei încă nu ştiu că-i Anno Domini) nu au încă noţiunea miracolului divin – într-un mod similar nouă, spectatorilor, tăbăciţi de modernitate – şi-i consideră pe apostolii proto-creştini o sectă de fanatici. Apogeul filmului, care este miracolul Înălţării, este însă atât de sărăcuţ redat aici, printr-un surplus de efecte luminoase care invadează cadrul, încât n-ar putea convinge pe nimeni, fie el dispus spre credinţă sau nu. Istoria filmului arată însă că, dacă există talent (câteodată geniu), se poate şi altfel: şi nu vorbesc aici de capodopera „Ordet“ / „Cuvântul“ (1955) a marelui regizor danez Carl Theodor Dreyer, ci doar de miniseria „Iisus din Nazaret“ (1977), un act asumat de credinţă catolică al regizorului Franco Zeffirelli, film care a adus pe mulţi oameni spre o credinţă sinceră.

Info

Misterul Înălţării / Risen (SUA, 2016)
Regia: Kevin Reynolds
Cu: Joseph Fiennes, Peter Firth, Cliff Curtis, María Botto

2 stele

PORTRET DE REGIZOR

Carl Theodor Dreyer – creatorul cinematografului transcendental

dreyer

Apropo de miracolele de care, teoretic, este plin filmul „Risen“, cineastul danez Carl Theodor Dreyer este poate singurul care a reuşit să redea în mod credibil un miracol pe ecran, dar nu unul dintre cele descrise în eposul biblic, ci unul straniu şi neaşteptat (conform definiţiei miracolului) care se realizează în lumea contemporană autorului. Se întâmplă în capodopera „Ordet“ / „Cuvântul“, realizată de Dreyer în Danemarca natală în anul 1955. Contribuţia lui Carl Th. Dreyer la istoria cinematografului este însă infinit mai bogată, el fiind poate cel mai mare creator de limbaj din toate timpurile, în orice caz unul dintre cei mai influenţi.

Conform lucrării clasice a cineastului Paul Schrader despre „stilul transcendental“ din 1972: „Transcendental Style in Film: Ozu, Bresson, Dreyer”, danezul este creatorul acestui tip de limbaj, căruia Schrader îi mai adaugă nume precum Robert Bresson şi Yasujiro Ozu, ulterior Krzysztof Kieslowski. Evident, fiecare din marii maeştri care sunt Tarkovski, Antonioni sau Bergman (cu toţii având o estetică derivată din Dreyer, cel din „Ordet”!) au propriul lor cinema de tip transcendental. În peisajul contemporan, continuatori ai cinemaului dreyerian ar putea fi socotiţi cineaşti „transcendentali“ precum ungurul Bela Tarr, mexicanul Carlos Reygadas (care şi rescrie „Ordet“ în filmul „Silent Light“ din 2007) sau rusul Aleksandr Sokurov.

Patimile Mariei Falconetti

Totuşi, nu „Ordet“ (ecranizare după piesa dramaturgul danez Kaj Munk, adaptată şi de Gustaf Molander în 1943) este pentru cinefilul comun titlul cu care-l identifică prioritar pe Carl Th. Dreyer, ci o altă capodoperă, de data aceasta una a filmului mut: „ Patimile Ioanei d’Arc“, turnat în Franţa în 1927 (unul dintre puţinele filme mute care rezistă şi impresionează propriu-zis, dincolo de consideraţii cinefile şi estetice). Ceea ce a putut să facă Dreyer aici cu chipul actriţei Maria (Renée) Falconetti (foto) este unul din momentele de graţie ale istoriei filmului, nedepăşit cu adevărat niciodată (deşi tentative au existat, vezi modul în care Godard o filmează pe Anna Karina în „Vivre sa vie“).

Ar fi multe de spus despre cineastul danez, născut în 1889 în Copenhaga şi decedat tot în Copenhaga în 1968, care a debutat ca jurnalist şi s-a întors o perioadă la jurnalism, după insuccesul la critică al filmului „Vampyr“ (1932), ca şi despre filmele sale – de la primul succes mut, „File din cartea lui Satan“ (1920), până la ultimul film, complet neînţelesul „Gertrud“ (1964) –, dar s-au scris cărţi întregi despre asta. Cel care a înţeles, însă, acest ultim film şi întreaga moştenire dreyeriană, şi care de fapt e cel mai demn continuator al regizorului, este un alt danez, Lars von Trier, al cărui cinema se trage în mod mărturisit din cel al lui Dreyer. Von Trier a filmat un scenariu nerealizat al lui Dreyer, „Medea“ (1988), iar filmul său „Breaking the Waves“ (1996) continuă sugestii din „Gertrud“, ultimul film dreyerian.

Top 5 filme importante

1. Ordet / Cuvântul (foto, Danemarca, 1955)
2. Patimile Ioanei d’Arc (Franţa, 1928)
3. Vampyr (Germania-Franţa, 1932)
4. Dies Irae (Danemarca, 1943)
5. Gertrud (Danemarca, 1964)

falconetti
ordet
ordet

Exemplu de cadru „transcendental“ şi de utilizare a spaţiului ca topos sacru din filmul „Ordet“ (1955)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite