Acum e rândul maimuţelor VIDEO
0
APOGEU Un film de război în adevăratul înţeles al cuvântului, noul film „Planeta maimuţelor“ este cel mai bun al seriei, luând în discuţie umanitatea din noi, fie că suntem oameni sau maimuţe.
„Planeta Maimuţelor: Războiul“ / „War for the Planet of the Apes“ este cel de-al treilea film al noii francize începute în 2011, cu „Rise of the Planet of the Apes“, şi ar fi bine să rămână aşa, pentru ca totul să rezulte într-o trilogie destul de rotundă. Sunt două motive: unu, mare lucru n-ar mai fi de spus (despre conflictul dintre oameni şi maimuţe), decât de bătut apa-n piuă în continuare şi de stors lămâia deja bine stoarsă; doi, sunt destule elemente de final apoteotic în finalul acestui film, de încheiere de ciclu, care-arată că e posibil ca studiourile să se fi gândit la această variantă.
„Lumea pe dos“
Nu strică să rememorăm puţin lucrurile care-au stat la baza unuia dintre cele mai importante toposuri postbelice şi al acestei francize, considerate una dintre cele mai de succes din istorie. Povestea din „Planeta maimuţelor“, imaginată prima oară de scriitorul francez Pierre Boulle („Podul de pe râul Kwai“, este un alt mare succes al lui) în romanul său publicat în anul 1963, este una dintre cele mai reprezentative pentru toposul „lumii pe dos“ (extrem de fertil în literatură şi artă, exemplele sunt numeroase, cărţile lui Swift fiind paradigmatice). Maimuţele au devenit inteligente şi au luat locul oamenilor, iar oamenii au ajuns în locul maimuţelor, dar de-abia la sfârşit ne dăm seama de asta. Scenariul scris în principal de Rod Serling pentru filmul clasic realizat de Franklin J. Schaffner în 1968 schimbă povestea, pune mai mult accent pe acţiune, dar păstrează această naraţiune de tip „lume pe dos“ şi genul de final suprinzător, aşa-numitul „twist ending“.
Remake-ul lui Tim Burton din 2001, din păcate un eşec chiar „răsunător“, păstra în mare parte structura acestui film din 1968, schimbând doar ceea ce era de schimbat, adică puţin. Noua serie de filme demarată în 2011 preferă însă să povestească lucrurile cum s-au desfăşurat de la început, pentru a fi clare pentru toată lumea (ar putea fi considerate un fel de prequel-uri ale filmului din 1968, numai că s-au mai realizat şi-atunci trei filme care-arătau cum s-a ajuns la situaţia din anul 4000 BC, pe principiul călătoriei în timp), aşa că nu mai poate fi vorba de nicio surpriză, de niciun „twist ending“, iar până la „lumea pe dos“, adică la „planeta maimuţelor“, mai e cale lungă. Actualul film nici măcar nu-l mai creditează pe Pierre Boulle ca sursă de inspiraţie, ceea ce-i păcat, limitându-se, drept „creatori ai personajelor“, la Rick Jaffa şi Amanda Silver, scenariştii primei părţi, cea din 2011.
O serie din ce în ce mai bună
Noua serie („trilogie“, să-i zicem deocamdată) putea fi foarte uşor una „blestemată“, ţinând cont de greutatea, semnificaţia şi încărcătura culturală ale filmelor anterioare, mai ales că între primul şi-al doilea film s-au schimbat şi regizorul – desigur, newyorkezul Matt Reeves („Cloverfield“, „Let Me In“, se află-n preproducţie cu „The Batman“) este cu mult mai bun decât englezul Rupert Wyatt –, şi-o parte dintre interpreţi, fie ei personaje umane sau animale. Nu s-a întâmplat însă, din fericire, aşa.
Bineînţeles, efectele speciale sunt acum mult mai perfecţionate, şi se poate lucra, prin CGI şi „motion capture“, cu actori umani, care să aibă o perfectă aparenţă animală, de maimuţă (pe vremuri, inclusiv în serialul TV pe care l-am văzut la bulgari, actorii erau îmbrăcaţi în costume de maimuţă, anacronism care făcea mare parte din farmecul vizionării), dar nu asta-i important. Scenariile au evoluat în profunzime şi coerenţă de la un film la altul. „Planeta Maimuţelor: Războiul“ este, din acest punct de vedere, cel mai bun film al seriei (sau, mai bine zis, primul cu adevărat bun), iar Reeves filmează totul cu mână sigură şi cu destulă imaginaţie regizorală.
Machismul e ultimul care moare cu spiţa umană: Woody Harrelson e Colonelul, şi-atât
„It’s War!“
S-au întâmplat multe lucruri rele, de-o parte şi de alta, de la finalul celui de-al doilea film, „Dawn of the Planet of the Apes“, în care Caesar (Andy Serkis), liderul maimuţelor, în esenţă un pacifist, încerca să evite conflictul cu oamenii, aşa că suntem în plin şi necruţător război. Mare parte din film este dată de călătoria lui Caesar şi a prietenilor săi, în căutarea unui misterios şi nemilos Colonel (Woody Harrelson), care i-a ucis pe mulţi dintre cei apropiaţi. În prima sa jumătate, a călătoriei propriu-zise, într-un peisaj îngheţat şi hibernal, filmul evoluează lent, prin tăceri, flash-back-uri semnificative şi scene încărcate de-o muzică nostalgică.
Este respectată, în mare parte, structura westernului, genul american prin excelenţă. Inclusiv personajele Novei (Amiah Miller), o fetiţă umană neajutorată găsită şi adoptată de grupul de maimuţe (numită aşa ca omagiu faţă de personajul omonim din primele două filme ale francizei originale – tehnică practicată şi faţă de numele altor eroi, mai ales dintre maimuţe, inclusiv Caesar sau Cornelius –, dar şi, probabil, pentru a sugera „noutatea“, speranţa), şi al lui „Bad Ape“ (Steve Zahn), o maimuţă de la zoo care-a supravieţuit nebuniei sangvinare a oamenilor şi a maimuţelor, sunt inspirate, clar, de logica westernului.
Ce-nseamnă „umanitatea“?
Lucrurile se schimbă atunci când eroii ajung în zona controlată de misteriosul Colonel. Să facem o scurtă recapitulare: în primul film, „Rise of the Planet of the Apes“ (2011), oamenii se purtau atât de rău cu maimuţele, încât îţi venea să spui că merită să dispară cu toţii şi că „acum e rândul maimuţelor“. În „Dawn of the Planet of the Apes“, Caesar, ajuns liderul maimuţelor (dar crescut totuşi de un om, cercetătorul interpretat de James Franco în „Rise...“), încearcă să evite conflictul făţiş cu oamenii, pentru că mai sunt şi oameni de calitate, cu care te poţi înţelege, ca supravieţuitorul Dreyfus (Gary Oldman), şi să (se) convingă că oamenii şi maimuţele pot coexista paşnic.
În acest al treilea film, nimic din toate acestea: conflictul s-a dezlănţuit, iar oroarea absolută este la ea acasă şi pe toate drumurile. În plus, într-o stranie simetrie, virusul simian (găselniţa actualilor scenarişti, virus care, între primul şi-al doilea film, exterminase mare parte din populaţia umană) a suferit o mutaţie care începe să afecteze mare parte dintre supravieţuitorii umani. Astfel, pe măsură ce maimuţele încep să înveţe să vorbească, oamenii îşi pierd capacitatea limbajului articulat. Nu mai ştiu sau nu mai pot să vorbească, şi probabil urmează să dispară şi gândirea abstractă, adică „tot ceea ce ne defineşte ca umani“, conform replicii veninoase a Colonelului, care-a ales – în dezacord cu superiorii săi – să-i extermine pe purtătorii mutaţiei.
Caesar (Andy Serkis), un lider care-şi depăşeşte timpul în care s-a născut
„Apocalipsul acum“
În momentul în care eroii ajung în zona militarizată condusă de Colonelul rebel, cu oameni virusaţi şi maimuţe nesupuse („măgari“, „donkey“, îi numesc soldaţii pe simienii care acceptă să treacă de partea lor, să-i ajute, să-i asculte şi să li se supună) agonizând crucificaţi şi traşi în ţeapă încă de la intrarea în bază, ne dăm seama că avem de-a face cu o referinţă-omagiu a scenaristului Mark Bomback la Colonelul Kurtz şi nebunia sa, din filmul „Apocalipsul acum“ al lui F.F. Coppola (scris de John Milius şi inspirat, de fapt, din nuvela „Heart of Darkness“ / „Inima întunericului“ scrisă de Joseph Conrad).
Călătoria făcută de maimuţe până aici, în decorul hibernal, a fost similară coborârii pe Mekong (şi în propriul inconştient) a personajelor filmului din 1979. Urmează, însă, o acumulare de mărci în acest sens, pentru a fi absolut clar pentru toată lumea: ni se vorbeşte despre decapitări făcute de Colonel, Harrelson reproduce scene, gesturi şi replici ale lui Marlon Brando din filmul original, spaţiul e plin de graffiti-uri, inclusiv – în subsolul pe unde maimuţele au încercat să scape –, cel cu „Ape-calypse Now“. Practic, prin „War...“, Bomback & Reeves fac o rescriere foarte asumată a capodoperei lui Milius & Coppola.
„Moartea lui Caesar“
„Suntem începutul şi sfârşitul“, scrie pe rezervorul uriaş din centrul bazei, iar Colonelul îi însemnează pe susţinătorii săi, ca şi pe „măgari“, cu literele A şi O, de la Alfa şi Omega. Baza este de fapt un uriaş lagăr de concentrare, în care maimuţele prizoniere muncesc la ridicarea unui gigantic şi impunător Zid (aluzie la zidul lui Trump?), care să-l apere pe Colonel de restul armatei, care va veni să-l elimine. Se regăsesc în discursul său mărcile tuturor fascismelor, puţine cred că lipsesc: este un adept al „superiorităţii rasei“ umane (faţă de cea a maimuţelor, numite de soldaţi, în mod constant, „animale“), pune la maxim în difuzoare Internaţionala, vorbeşte despre „războiul sfânt“ / „Holy War“ etc. Ca şi omologul său interpretat de Marlon Brando, aşteaptă şi îl imploră pe Caesar să-i dea lovitura de graţie. Harrelson / Kurtz este obosit de cât a trăit şi suferit, este copleşit şi învins de propria sa luciditate (sau ceea ce consideră ca atare), trăieşte astfel drama machistului de oriunde şi de oricând.
În cele din urmă, maimuţele supravieţuiesc diluviului – prin care Natura spală şi îngroapă toată ticăloşia umană de până atunci – tocmai datorită naturii lor animale, cea atât de dispreţuită de soldaţii Colonelului, mândri de „umanitatea“ şi superioritatea lor. În finalul apoteotic, maimuţele ajung în „ţara făgăduită“, în Canaanul de dincolo de deşert. Liderul lor, Caesar, este de fapt un Moise, care-şi conduce poporul pe care l-a eliberat din robie prin deşert, dar căruia nu i se permite să intre în „tărâmul promis“, alături de restul maimuţelor. Se stinge înconjurat de colaboratorii mai apropiaţi, cum ar fi Maurice (Karin Konoval), care-ar putea fi un fel de Aaron, iar finalul are ecouri de lamento wagnerian, de tip „Moartea lui Siegfried“.
Info
Planeta Maimuţelor: Războiul / War for the Planet of the Apes (SUA, 2017)
Regia: Matt Reeves
Cu: Andy Serkis, Woody Harrelson, Steve Zahn, Karin Konoval, Amiah Miller
4 stele
Citeşte şi: „Revolta «maimuţelor»“ – cronica la „Rise of the Planet of the Apes“ (2011), primul film al seriei
PORTRET DE REGIZOR
Matt Reeves – prietenul mai puţin cunoscut al lui J.J. Abrams
Regizorul american Matt Reeves – pe numele complet Matthew George Reeves, născut pe 27 aprilie 1966, în localitatea Rockville Center, din statul american New York – capătă acum notorietate prin regizarea ultimelor două volete din ceea ce deja se numeşte „trilogia“ „Planet of the Apes“ / „Planeta maimuţelor“, dar – pentru observatorii atenţi ai fenomenului cinematografic, inclusiv de cel dat de filmul (aparent) comercial, al cărui scop pare doar entertainment-ul – numele său prezenta interes încă de la primul lungmetraj cu care-a atras atenţia asupra sa, „Cloverfield“, din 2008. Nu se ştie dacă Reeves va mai regiza sau nu încă un film din seria „Planeta maimuţelor“ (succesul acestora două, şi mai ales al celui aflat acum pe ecrane, „War...“, l-ar cam obliga), cert este că regizorul se află în pre-producţie cu noul „The Batman“ (cu Ben Affleck), pe care l-a şi scris, înlocuind scenariul mai vechi al lui Affleck.
Abrams i-a produs filmul care l-a lansat
Ca mulţi alţi colegi de Hollywood, Reeves şi-a construit, în paralel, o carieră în toate cele trei ipostaze principale: regizor, scenarist şi producător. „Cloverfield“ nu era, totuşi, debutul absolut în cinema al acestui (încă) tânăr cineast, absolvent al University of Southern California şi prieten bun, încă din copilărie, cu mult mai celebrul J.J. Adams (regizor, producător şi ce mai vreţi dumneavoastră, marketat ca „noul Spielberg“) – aşa că nu-i de mirare că Abrams i-a servit ca producător la „Cloverfield“, scris solo de Drew Goddard (debut ca scenarist de cinema). De altfel, Reeves şi Abrams s-au cunoscut atunci când îşi prezentau scurtmetrajele timpurii la un festival de film pe 8 mm din Los Angeles.
Este posibil ca insuccesul filmelor sale de cinema cu care-a debutat în anii ’90, când avea în jur de 30 de ani – un scheci din filmul colectiv „Future Shock“ (1994) şi comedia romantică „The Pallbearer“ (1996) –, să-l fi făcut pe cineast să se refugieze, timp de alţi zece ani, în televiziune („Relativity“, „Felicity“) – timp în care a coscris, totuşi, filmul lui James Gray din 2000 „The Yards“. Succesul lui „Cloverfield“ îl face să regizeze, în 2010, „Let Me In“ (pe care-l şi scrie, remake după thrillerul suedez al lui Tomas Alfredson, din 2008) şi să-l înlocuiască, cu folos, pe Rupert Wyatt la conducerea noii francize „Planeta maimuţelor“.
Top 5 filme importante
1. Cloverfield (SUA, 2008)
2. Let Me In (SUA, 2010)
3. War for the Planet of the Apes (SUA, 2017)
4. Dawn of the Planet of the Apes (SUA, 2014)
5. The Pallbearer (SUA, 1996)
Citeşte şi: „Ave Caesar!“ – cronica la „Dawn of the Planet of the Apes“ (2014), precedentul film al seriei, regizat tot de Matt Reeves
Se încarcă comentariile...
