Balcani şi baroc la Ateneu, cu Jordi Savall

Jordi Savall (Foto: Alex Damian)

Vineri şi Sâmbătă, 22 şi 23 Septembrie, de la ora 22, 30, la Ateneul Român: Le Concert Spirituel au Temps de Louis XV; Corelli, Telemann, Rameau; Balkan: Miere şi sângeJordi Savall/ Le Concert des Nations/ Hesperion XXI/ Amira Medunjanin, Stoimenka Outchikova-Nedialkova, Aikaterini Papadopoulou, Gürsoy Dinçer, Tcha Limberger, Haïg Sarikouyoumdjian

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Barocul

Balkan era unul dintre concertele pe care le aşteptam cel mai mult din acest Festival. Şi nu pentru că aş avea un interes deosebit pentru folclor, ci pentru că întregul concept al discului editat acum câţiva ani era foarte interesant, înscris în aceeaşi logică a altor albume-concept ale lui Jordi Savall (Dinastia Borgia, Mare nostrum, Istanbul etc.). Dar să nu anticipez. Hesperion XXI este „celălalt” ansamblu al lui Savall, cu care muzicianul catalan explorează teritoriile insolite. Barocul, specialitatea care l-a consacrat, îl cântă alături de Le Concert des Nations. Anul acesta am putut să vedem la Ateneu, în creierii nopţii, ambele ansambluri, ambele filosofii şi lumi în care se mişcă Jordi Savall.

Vineri, seara a început cu superbul şi destul de cunoscutul Concerto grosso al lui Corelli, în mare parte un concert pentru două viori, şi gândul îţi zbura repede către Bach, deşi aici e vorba despre un divertisment în care solistica e decorativă şi integrată complet în ansamblu. Raidul prin muzica lui Telemann a fost interesant în primul rând pentru întâlnirea (rară la noi) cu flautul de lemn şi viola da gamba (instrumentul strămoş al violoncelului), dar arătând deplin şi de ce Telemann a fost un compozitor mai puţin băgat în seamă, redescoperit numai în contextul renaşterii barocului. Muzica e plăcută dar uşor plictisitoare după trei concerte.

Focul de artificii a venit odată cu suita extrasă din Indiile galante, opera lui Rameau. E un eşantion din lumea acelei opere vechi, retrogradă chiar în timpul ei, când opera buffaera marea noutate. Suita alternează secvenţele de teatru liric, în care ariile sunt reproduse de timbrul diverselor instrumente, şi cele de balet, punctate de percuţie. Şi în cazul acestei suite, cu cât experienţa ascultătorului e mai mare, cu atât răsplata audiţiei e mai reconfortantă. Aveam în minte, atât de proaspete, amintirile legate de coregrafia modernă imaginată de Blanca Li pentru producţia lui Andrei Şerban de la Palais Garnier, reluată la Iaşi de câţiva ani, cu un succes nebun. Dansurile din Prolog şi din tabloul Turcului generos (având exact aceeaşi temă exotică din Răpirea din serai a lui Mozart) sunt pur şi simplu cuceritoare, aşa încât îmi venea să mă ridic şi să dansez, întocmai ca balerinii de la Iaşi. Nu vreau să pară o altă Cartagină, însă cred în continuare că Indiile galante ar trebui văzute şi la Bucureşti, mai mult decât orice altceva produs la Opera din Iaşi. Iar dacă acea producţie ar fi prezentată în câteva spectacole, ar trebui ca muzica să fie tratată aşa cum merită, invitând în fosă un ansamblu baroc autentic, în locul obişnuitei orchestre a ONB sau ONRI. Sunt convins că ar fi un succes memorabil.

Balcanii

Ar fi prea puţin de adăugat la ce-am scris mai demult în recenzia discului lui Savall, completată ulterior de o cronică a unui concert cu muzica din Balkan prezentată într-o biserică gotică, la festivalul de la Fontfroide, pe care o reproduc mai jos. Cu menţiunea că la Ateneu a lipsit Lior Elmaleh, cel căruia îi reveneau cântecele sefarde, cântate acum la viola da gamba de Jordi Savall.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.