„Boema” şi tentaţia debuturilor

Se pare că, la Opera din Iaşi, Boema este una dintre producţiile parcă „rezervate” debuturilor, astfel încât, după doar două luni de la precedenta reprezentaţie ce a propus noi apariţii în rolurile de prim plan, luna mai a adus alte repere interesante în acest sens.

Un debut absolut a fost, în acea seară, cel al sopranei Bianca Mărgean, abordând cu aplomb rolul Mimi, glasul său calitativ, amplu (deşi „acoperă” excesiv, probabil pentru a părea mai plin, iar acutul riscă să se decalibreze), rezolvând cu (destulă) acurateţe partitura solicitantă, dar intenţiile expresive pe care le încearcă „deschizând” unele sunete sau sublinierea registrului grav determină diferenţe care „se simt”. În schimb, a reuşit să se adapteze jocului de scenă cerut de regie, relaţionând bine cu partenerii, chiar dacă uneori m-a surprins prin maniera de a construi personajul, poate mai curând conştiincios decât sensibil (parcă prea cochetă şi sprinţară în primul act, poate prea exagerat aplecată, târându-şi picioarele în actul III).

Are, cu siguranţă, un potenţial vocal ce merită pus în valoare, iar faptul că a devenit colaborator permanent al teatrului liric constituie o şansă ce i se oferă, cu condiţia să nu dorească „atacarea” unor roluri mult prea dramatice (în CV-ul său figurează şi Turandot sau Tosca!) şi să încerce o interpretare mai nuanţată. Partener i-a fost, în Rodolfo, tenorul Florin Guzgă, pe care l-am apreciat încă de la prima sa apariţie pe scenă pentru datele vocale cu totul speciale, dublate de un instinct artistic remarcabil, aspecte regăsite şi în acea seară, frapând însă o anume schimbare a modului de a cânta, cu unele sunete mai puţin vibrate, dând uneori senzaţia de efort, semn că „ceva” se întâmplă; în schimb, jocul de scenă şi implicarea în rol au căpătat un plus de pregnanţă, având şi dezinvoltura şi expresivitatea cerută.

În Marcello a apărut baritonul Adrian Mărcan de la Braşov, evoluând pentru prima oară în acea montare, conturând un personaj charismatic, „intrând” în rol credibil şi deci convingător, glasul său având calitatea şi relieful gândit de autor, ştiind să pună în valoare momentele-cheie din actul II, rămânând la un nivel constant de-a lungul întregului spectacol.

Un alt debut a marcat soprana Irina Polianova din Rusia în Musetta, având o anume experienţă scenică acumulată în diverse teatre din Germania sau Spania, dar şi la Craiova, vocea sa lirică parcurgând cu corectitudine partitura, accentul rusesc „simţindu-se” adesea, realizând rolul destul de anost, fără strălucire, dar apariţia sa a fost agreabilă, deşi s-a rezumat la „plimbări” graţioase. Şi în Schaunard a evoluat un oaspete - bas-baritonul Cristian Hodrea de la Cluj -, contribuind la împlinirea grupului „boem”, asemeni basului Daniel Mateianu care, în Colline, a creat imaginea unui „filosof” degajat şi mai puţin sobru ca de obicei, având şi căldură în glas, surprinzând însă prin interpretarea „ariei paltonului” cu o intensitate departe de interiorizarea apăsătoare pe care o aşteptam. În Alcindoro a apărut basul timişorean Octavian Vlaicu, distribuţia fiind completată de Lucian Dolhăscu (Benoit), Adrian Ionescu (Parpugnl), Traian Hudumeac (Vameşul), Dragoş Ştefan (Sergentul).

Un spectacol unitar, echilibrat, cu glasuri frumoase, solişti tineri apropiaţi de prototipul eroilor întrupaţi, un cor bine pus la punct (pregătit de Manuel Giugula), mişcându-se lejer pe coordonatele regizorale imaginate de Niky Wolcz, într-o derulare alertă şi logică, de remarcat fiind firescul cu care au ţesut întreaga acţiune. Orchestra a sunat în general bine, fără a acoperi soliştii, un merit ce-i revine dirijorului italian Marcello Mottadelli, la rândul său o nouă „achiziţie” a Operei ieşene, ştiind să tempereze intensitatea ansamblului din fosă şi să păstreze relaţia cu scena, conducând cu o gestică precisă şi clară, rezolvând eficient uşoarele dezechilibre sau micile greşeli în intervenţiile solistice; sincer, nu am înţeles deloc de ce a apărut la pupitru în bluză neagră cu... mâneci scurte (deşi „în civil” purta costum), dar sub aspect profesional s-a dovedit bun cunoscător al opusului puccinian, având şi experienţă în conducerea unui spectacol de operă, ceea ce îi poate asigura o colaborare de succes cu Opera de la Iaşi, acolo unde managerul Beatrice Rancea este permanent în căutarea unor interpreţi tineri, cu real potenţial artistic, dorind să aducă în faţa publicului - şi în acea seară extrem de numeros şi entuziast - producţii interesante, cu distribuţii omogene în plan calitativ, aspect elevat şi în Boema pe care am urmărit-o cu plăcere tocmai pentru că a propus o versiune interpretativă de ţinută, cu debuturi şi oaspeţi din ţară, în compania soliştilor şi ansamblurilor teatrului, aplaudaţi îndelung... pe bună dreptate.