Caniculă şi femei bătrâne VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Calm, pentru numele lui Dumnezeu!“ Mónica López (Amparo) şi Roberto Álamo (Alfaro), în „Dumnezeu să ne ierte“
„Calm, pentru numele lui Dumnezeu!“ Mónica López (Amparo) şi Roberto Álamo (Alfaro), în „Dumnezeu să ne ierte“

ORAŞ O „cântare“ a Madridului şi a locuitorilor săi, dar şi un film poliţist plin de subtilitate şi tensiune, ca în vremurile bune, realizează regizorul spaniol Rodrigo Sorogoyen în cel mai recent film al său, thriller-ul „Dumnezeu să ne ierte“.

Filmul spaniol „Que Dios nos perdone“, recent distribuit pe ecranele noastre de Transilvania Film, este noul titlu al regizorului iberic Rodrigo Sorogoyen, care-„a rupt gura târgului“ cinefil acum câţiva ani, cu pelicula „Stockholm“ (câştigător al Trofeului Transilvania la TIFF-ul din 2014). În esenţă un film poliţist „pur şi dur“, noua producţie a spaniolului prezintă un tandem de detectivi contrastant, doi parteneri pe care totu-i desparte (chestie care s-a mai văzut în atâtea alte filme, cum ar fi „Armă mortală“ sau „Rush Hour“, sau un alt film spaniol recent, „Mlaştina“ de Alberto Rodríguez).

De data aceasta, nu avem însă de-a face cu „supraoamenii“ din filmele americane, ci cu oameni obişnuiţi (filmul per ansamblu are o mare umanitate, o atenţie deosebită la detalii şi la existenţele cotidiene), cu defectele şi slăbiciunile lor, cum ar fi aceea că – aflaţi la o anumită vârstă – nu pot alerga după un suspect tânăr şi extrem de agil fără să înceapă să răsufle greu şi să încetinească pasul.

Un gerontofil în Madrid

Velarde (Antonio de la Torre, pe care-l cunoaştem din excelentul „Canibal“, dar şi din multe alte filme spaniole) are un defect (grav) de vorbire, cu alte cuvinte se bâlbâie, şi – cu tot respectul acordat datorită meticulozităţii sale ca detectiv – câteodată lumea se satură de el; prin urmare, este un singuratic înveterat, în viaţa personală. Partenerul său, Alfaro (Roberto Álamo, premiu Goya pentru cel mai bun actor), are familie (una nefuncţională, bineînţeles), dar şi un temperament extrem de violent; şi-a mutilat deja un coleg, pe care l-a băgat în spital, şi primul lucru pe care trebuie să-ncerce să-l facă acum, într-o situaţie de criză, este să se calmeze.

Împreună trebuie să rezolve, în torida vară a anului 2011 (vom vedea, nu e ales întâmplător), cazul unui ucigaş în serie madrilen, a cărui ţintă exclusivă sunt... femeile bătrâne, trecute de 70 de ani, pe care le violează şi le ucide cu o brutalitate şi ferocitate rare. Nu numai datorită acestui subiect delicat (cadavrele de la Morgă ale bătrânelor sunt filmate en detail de Sorogoyen cu o răceală aproape clinică) şi a scenelor explicite de gerontofilie sălbatică, filmul este câteodată de o duritate greu de suportat.

Efectul de oglindă

Desigur, interpretările psihanalitice ale cazului (complex oedipian nerezolvat) nu-ntârzie să apară, iar de la un moment dat scenariul ni-l prezintă, complice, pe criminal (Javier Pereira) şi modus operandi al său, creând unul dintre cele mai neliniştitoare roluri de negativ, de „monstru“ din cinemaul european recent. În cruzimea şi implacabilitatea de mecanism a demersului său eroto-ucigaş, Andrés Bosque frizează perfecţiunea.

Que Dios nos perdone
image

Un cuplu de detectivi discordant, aşa cum îi stă bine unui film de acţiune

Velarde are, la rândul său, probleme de relaţionare cu femeile (reuşeşte, însă, să şi le rezolve), iar vânătoarea îndelungată a ucigaşului îl încarcă, printr-un efect de oglindă, şi pe el de o cruzime pe care, poate, nu i-am fi bănuit-o, la care nu ne-am fi aşteptat. Cel mai uşor (şi grav) lucru în astfel de cazuri este să iei lucrurile personal, să lucrezi pe cont propriu şi să te substitui legii, asta cred că vrea să ne spună acel „Dumnezeu să ne ierte“ din titlu.

Vara lui 2011

Dacă Sorogoyen (şi scenarist, alături de partenera sa, Isabel Peña) a dorit să arate că răul creşte în interiorul Bisericii Catolice (instituţie atinsă tangenţial în poveste, şi astfel cred că trebuie interpretată şi plasarea acţiunii în timpul vizitei la Madrid din 2011 a Papei Benedict, întâmpinată de tineri cu proteste masive, reprimate brutal), atunci a făcut-o într-un mod foarte subtil, nu ca atâtea alte filme jenant de teziste (nu mai departe, atât de lăudatul „Spotlight“).

„Que Dios nos perdone“ este şi o „cântare“ a Madridului şi a locuitorilor săi, aşa cum era şi „Stockholm“, marele succes precedent al regizorului (de care, altfel, diferă complet, şi tematic şi stilistic). Pe de altă parte, filmul recuperează toată magia policier-ului clasic, a anchetei poliţiste serioase de tip Maigret, căzută acum oarecum în desuetitudine. Nu este însă deloc un film convenţional, iar ingeniozitatea soluţiilor – tehnice şi artistice – găsite câteodată de Sorogoyen este uimitoare. „Dumnezeu să ne ierte“, acest film are de toate: profunzime umană, acţiune/tensiune şi, deşi nu s-ar crede, un excelent umor al replicilor, subtil dar totuşi perceptibil oricui.

Info

Dumnezeu să ne ierte / Que Dios nos perdone / May God Save Us (Spania, 2016)
Regia: Rodrigo Sorogoyen
Cu: Antonio de la Torre, Roberto Álamo, Javier Pereira

4 stele

PORTRET DE REGIZOR

Rodrigo Sorogoyen – cinema spaniol de clasă

Que Dios nos perdone



Faptul că regizorul spaniol Rodrigo Sorogoyen se dovedeşte, la al treilea lungmetraj („Stockholm“ şi „May God Save Us“ sunt cele care-au făcut vâlvă), ca unul dintre cei mai interesanţi autori europeni ai momentului, nu este unul deloc întâmplător. Ascensiunea lui Sorogoyen (se poate spune că la descoperirea lui şi-a adus contribuţia şi România, prin premierea, în 2014, cu Trofeul Transilvania la Cluj a filmului „Stockholm“) vine pe fondul câtorva decenii extrem de fertile ale filmului din Peninsula Iberică, cel hispanic în speţă, care cred că, în primul deceniu al secolului, a fost cel mai important şi interesant din lume.

Las’ că mai creează (superb) şi „bătrâni“ ca Almodovar, dar pe făgaşul deschis de autori mai vechi (dar încă activi) ca bascii Alex de la Iglesia şi Julio Medem s-au plasat regizori excelenţi, în frunte cu un Amenábar (chilian de origine), apoi Mateo Gil, catalanii Bayona şi Balagueró etc. Majoritatea acestora realizează filme de gen (horror-uri, thriller-e, comedii negre), dar dumnezeieşte, sunt maeştri ai groazei şi ai frisoanelor reci, aşa că „Que Dios nos perdone“, care-i un thriller şi-un policier, poate fi văzut ca venind din această vână.

Nu s-a cantonat în acelaşi film

Precedentul film al regizorului, „Stockholm“ (foto dreapta) (distribuit şi el de Transilvania Film), nu-l anunţa, totuşi, deloc pe acesta. Era, însă, unul dintre cele mai originale şi proaspete văzute în acea primă jumătate a deceniului în curs. Începea ca o poveste uşoară şi încântătoare de dragoste între tineri, un fel de „Before Sunrise“ pe străzile Madridului (care devenea al treilea personaj al filmului, subsecvent cuplului format de Él – Javier Pereira, criminalul din filmul de-acum – şi Ella – Aura Garrido), vira, însă, spre final într-o dramă profundă şi tragică, lăsându-te fără cuvinte la ieşirea din sala de cinema.

Sorogoyen s-a născut la Madrid, pe 16 septembrie 1981, aşadar este un fiu al oraşului pe care-l tot „cântă“. A lucrat la viaţa lui multă televiziune (respectiv, numeroase episoade de seriale TV), după debutul în cinema din 2008 cu „8 citas“ / „8 Dates“ (scris şi regizat împreună cu Peris Romano). După „Dumnezeu să ne ierte“, a mai realizat (scenariu şi regie) anul acesta un scurtmetraj, „Madre“, şi se află în post-producţie cu thriller-ul „El reino“, programat pentru anul viitor (tot cu Antonio de la Torre în distribuţie). De la un anumit moment, îşi scrie scenariile împreună cu partenera sa, Isabel Peña Domingo.

Top 5 filme importante

1. Stockholm (Spania, 2013)
2. Dumnezeu să ne ierte / Que Dios nos perdone / May God Save Us (Spania, 2016)
3. Madre / Mother (scurtmetraj, Spania, 2017)
4. 8 citas / 8 Dates (Spania, 2008)
5. El iluso (scurtmetraj, Spania, 2014)

Citeşte şi: despre filmul „Stockholm“ al lui Rodrigo Sorogoyen

Rodrigo Sorogoyen
Stockholm
Stockholm
Stockholm
Stockholm

Javier Pereira şi Aura Garrido, în filmul „Stockholm“

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite