CARTEA DE ARTĂ S-a dat StArt cărţii de artă contemporană. O nimfomană, un „artoholic“ şi-un Vasari-al secolului XXI deschid colecţia

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Adevărata Peggy
Guggenheim
Adevărata Peggy Guggenheim

Editura Pandora M, cu preocupări constante în zona cărţii de artă, a lansat recent colecţia „StArt“, dedicată fenomenului internaţional al artei moderne şi contemporane, cu cărţi scrise de sau dedicate unor „nume grele“ ale pieţei de artă din lume. Întregul pachet poate fi un cadou ideal de Crăciun.

De data aceasta, ne deschidem spre piaţa de artă internaţională, şi, citind aceste cărţi, vom vedea repede că lucrurile stau cu totul altfel decât în îndepărtata, micuţa şi prăfuita noastră „provincie“. Demersul editurii Pandora M, parte a grupului editorial Trei, este însă unul salutar: cunoscându-i mai bine pe ceilalţi, Occidentul în speţă, vom fi mai „cu picioarele pe pământ“, vom şti cum stăm şi cum putem să facem ca lucrurile să meargă şi la noi. Nu altul este, de bună seamă, demersul intelectualităţii române de peste 150 de ani încoace („de la paşopt“), adică de când datează ea.

Cărţile publicate până acum în colecţia „StArt“ a Editurii Pandora M (imprint al Editurii Trei) sunt în număr de... trei, „ca toate lucrurile bune“. Colecţia a fost deschisă, în 2016, de volumul Peggy Guggenheim, „Confesiunile unei dependente de artă“ (traducere din engleză de Ciprian Şiulea, cuvânt înainte de Gore Vidal). Au urmat, în vara anului acesta, cu o ritmicitate de invidiat, încă două apariţii: „Mă cheamă Charles Saatchi şi sunt un artoholic“ (autor evident, traducere din engleză de Ciprian Şiulea) şi Hans Ulrich Obrist, „Vieţile artiştilor, vieţile arhitecţilor“ (traducere din engleză de acelaşi Ciprian Şiulea). Ca orice carte de artă care se respectă, toate au şi-o elegantă prezentare grafică, mai ales cea a lui Charles Saatchi (cartonată şi cu supracopertă), aceasta din urmă fiind lansată în vară în spaţiul primitor al Galeriei Mobius (Mendeleev 2).

Nimfomană, fetiţă, „lup singuratic“


Să le luăm pe rând. Cartea lui Peggy Guggenheim (numele cel mai vechi din colecţie, o „preoteasă“ a colecţionării şi muzeificării – era să scriu „mumificării“! – artei moderne) speră, bineînţeles, ca titlul să-i fie citit, de cineva mai neatent, „Confesiunile unei dependente de sex“, adică ale unei „nimfomane“. De altfel, revista „Vogue“ scria despre ea:

Peggy Guggenheim
„Peggy Guggenheim se autocaracteriza astfel: o narcisistă; un copil teribil; o nimfomană; o amatoare; o femeie labilă, dar emancipată; timidă; fermecător de naivă; o fetiţă; şi un lup singuratic“

(evident, nu în sensul nefericit pe care l-a dat acestei frumoase expresii secolul XXI şi-al său terorism definitoriu). Iar „The Independent“ considera că: „În doar opt ani, Peggy Guggenheim a schimbat faţa artei secolului XX; iar viaţa sa, cea publică şi cea privată, a fost la fel de radicală precum colecţia pe care a deţinut-o“.

Cine-a fost P.G.? Una dintre cei care-au schimbat destinul artei moderne, scoţând-o din ghetoul lui „épater les bourgeois“ (artistul damnat, „geniu“ neînţeles, tiparul romantic) şi introducând-o în „paradisul“ colecţionării (pe bani grei) de către aceiaşi burghezi şi, ulterior (post mortem), al mumificării într-un MNAC (muzeu „naţional“ de artă contemporană). Era vremea avangardelor, una dintre cele mai violente mişcări anti-sistem şi anti-burghezie, şi tocmai acestor artişti li s-a oferit onoarea de care vorbeam mai sus. Desigur, artistul era liber în continuare să-l „scuipe“ pe burghez, dar, în noul context, nu o va mai face, iar neoavangardele postbelice vor arăta că se poate face artă de avangardă şi îmblânzită, „îndulcită“ (ca un ceai, nu?), desemnificată. Şi asta până în ziua de astăzi.

„P.G. s-a născut într-un mediu prosper, cu un stil de viaţă luxuriant. Plictisită de viaţa ei din New York, în 1921 s-a îndreptat spre Europa, unde avea să devină unul dintre cele mai influente personaje ale artei moderne“, spune „legenda“ ei, tipărită pe clapeta cărţii. Aşadar, ceea ce-a dus la această schimbare de paradigmă de care vorbeam nu a fost altceva decât... plictiseala, boredom-ul, ennui-ul, spleen-ul, un motor al lumii neglijat, pe lângă altele mai prestigioase (iubirea, ura). „Astăzi este vremea colecţionării, nu a creaţiei“, statua la un moment dat P.G.

„Cartea imortalizează un capitol însemnat din istoria artei contemporane, precum şi personalitatea uneia dintre cele mai fervente susţinătoare a ei“,

mai comunică editura.

Peggy Guggenheim

Ea este Peggy, faimoasa „socialite“. „At the end of the day“

„Vorbe grele“

Diferenţa dintre P.G. şi Charles Saatchi este că acesta este bărbat, european, hetero- (deşi nu bag mâna-n foc) şi... viu, încă în viaţă. În 1970, a fondat agenţia de publicitate Saatchi & Saatchi (adică un fel de me, myself & I), care avea să devină cea mai mare agenţie de publicitate din lume. Pe cale de consecinţă, „artoholic“-ul Ch. S. avea să fie considerat „cel mai influent colecţionar de artă al timpului nostru“ (noua Galerie Saatchi, de 6500 metri pătraţi, se află la Londra).

Charles Saatchi

„Prinţul“ Charles este tăcut, rezervat şi faimos pentru că nu dă interviuri, cu toatea acestea cartea, subintitulată „Răspunsuri la întrebări din partea jurnaliştilor şi a cititorilor“, vă oferă răspunsuri la întrebări pe care nu i le-aţi pus niciodată (nici nu aveaţi cum), unele legate de topic-uri destul de îndepărtate de arta contemporană, cum ar fi rasismul, pedeapsa capitală sau... fotbalul.

Câteodată răspunsurile-s dezarmant de simple: „Ce părere aveţi despre revoluţia digitală în publicitate?“; „Habar n-am“.

În sfârşit, cartea lui Obrist (H.U.O.), subintitulată „Interviuri cu cei mai mari artişti contemporani“, trimite încă din titlu la cea clasică a lui Vasari, care face parte din „canonul occidental“, cel puţin pentru zona de carte despre artă. Într-adevăr, „inspirat de lucrarea marelui Giorgio Vasari, (...) H.U.O. imaginează un demers similar la începutul mileniului“. „Daily Telegraph“ consideră că „Obrist este, categoric, cel mai influent om din lumea artei“.

Hans Ulrich Obrist

Iar „New York Observer“ scria, odată, că

„Istoria artei în era noastră se va construi (...) pornind de la arhiva de interviuri a lui Hans Ulrich“.

„Încă de la vârsta de 19 ani, Hans Ulrich Obrist a început să facă interviuri cu cei mai importanţi artişti ai zilelor noastre“, reaminteşte editura. Printre cei ale căror interviuri pot fi găsite în această carte, se numără David Hockney, Gilbert & George, Gerhard Richter, Louise Bourgeois etc. Cu alte cuvinte, „nume grele“, dar şi „vorbe grele“.

Citeşte şi:

CARTEA DE ARTĂ Roman Tolici sau „Puterea imaginii“

CARTEA DE ARTĂ „Prinţesa“ Lea, cartea (şi expoziţia)

CARTEA DE ARTĂ „Stivuire“, by Maia Ştefana Oprea. Sau despre victoria spiritului asupra materiei

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite