Cele mai bune filme ale anului 2016 VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Adevărul“ vă propune un clasament al celor mai bune filme difuzate pe marile noastre ecrane în anul cinematografic 2016, despre care aţi putut citi în cronicile de film de pe print sau online. Este vorba strict de cele care au avut premiera oficială românească în 2016, de aceea foarte multe dintre ele au de fapt ca an de producţie... 2015.

Deşi a avut foarte puţine proiecţii, în vară, la Bucureşti, filmul „Cemetery of Splendour“ al thailandezului Apichatpong Weerasethakul (care mai fusese prezentat la noi şi la Festivalul Les Films de Cannes din toamna lui 2015), una dintre senzaţiile Croazetei în luna mai a anului precedent, nu poate fi evitat, fiind unul dintre acele filme unice, care radicalizează limbajul cinematografic, marcând istoria cinematografiei, şi va fi cu noi şi peste o jumătate de secol. La fel se poate spune şi despre filmul maghiar „Fiul lui Saul“, marele învingător al sezonului Ocarurilor de anul acesta, care, dincolo de tematica Holocaustului (perenă şi, iată, din păcate, din nou actuală), recreează ceea ce s-a întâmplat atunci într-un mod cum nu s-a mai văzut niciodată pe marele ecran.

Şi următoarele filme din selecţie îmbină tematica actuală sau de profunzime cu un rafinament al limbajului cinematografic care le transformă în bijuterii artistice şi filme inconturnabile ale anului. Doar aparent mai mainstream, „Comunitatea“ lui Thomas Vinterberg istoriseşte o poveste importantă într-un mod emoţionant şi sfâşietor, în linia consacrată de precedentele filme ale danezului. Un film discret şi uman, „Legea pieţei“ spune mai multe despre anti-capitalism decât pelicule cu pretenţii afişate mai mari. În schimb, bizarul şi „răceala“ din experimentul „Fragmentar“ ne aruncă în plin post-uman.

1. Cemetery of Splendour / Rak ti Khon Kaen (Thailanda, 2015), regia Apichatpong Weerasethakul, cu: Jenjira Pongpas Widner, Banlop Lomnoi, Jarinpattra Rueangram

„Laudă somnului“: De unde vine forţa teribilă a filmului lui Apichatpong Weerasethakul, „Cemetery of Splendour“, fascinaţia hipnotică exercitată asupra spectatorului, prin care thailandezul merge un pas mai departe în grupul restrâns al cineaştilor care se mişcă cu naturaleţe în tărâmul straniu al viselor, alături de Tarkovski şi Bergman (cărora eu le adaug pe Raul Ruiz şi capodoperele oniricoide ale lui Sokurov)? Probabil filmul trebuie revăzut la nesfârşit, pentru a căuta un răspuns. Weerasethakul este un oniromant, aidoma lui Lynch, lui Linklater (în „Waking Life“ şi „A Scanner Darkly“) şi nu mai sunt mulţi alţii, pentru că toată lumea încearcă, dar puţini reuşesc. Cea mai minunată replică din film mi se pare cea a lui Jen, către Keng: „Am impresia că visez şi nu pot să mă trezesc. Ajută-mă să mă trezesc“. Dar sunt multe momente magnifice în film. Apichatpong Weerasethakul a reuşit ceea ce este semnul marilor creatori din ţările mici: să vorbească despre specificul său local şi, în acelaşi timp, simultan, despre marile teme ale existenţei, cu alte cuvinte să ajungă la universal prin particular. Te îndrăgosteşti de Thailanda văzând acest film (ca şi precedentul, „Unchiul Boonmee...“, dar aici filiera thailandeză mi se pare, parcă, şi mai puternică), dar nu de cea turistică, ci de Thailanda profundă, mitică, fantastică, ancestrală, un topos prin excelenţă sacru.

2. Fiul lui Saul / Saul fia (Ungaria, 2015), regia László Nemes, cu: Géza Röhrig (foto), Levente Molnár, Urs Rechn

image

Antigona la Auschwitz: Debutul în lungmetraj al regizorului maghiar László Nemes este cel mai mare film despre dezumanizarea adusă de război de la „Du-te şi vezi“ al lui Elem Klimov, din 1985. Este greu să continui să trăieşti, după ce ai văzut acest film, conştient că eşti om, şi atâta tot. „Fiul lui Saul“ a venit la noi aureolat de recenta premiere cu Oscarul pentru cel mai bun film într-o limbă străină, aceasta încununând o lungă serie de distincţii. Îţi dai seama, după ce ieşi transfigurat de la proiecţie, că aceste lucruri contează, de fapt, infim de puţin. Uluitorul debut în lungmetraj al maghiarului László Nemes este unul dintre acele rare filme valoroase atât în fond cât şi în formă, în care fondul şi-a găsit forma perfect adecvată. Pentru a mia oară, filmul lui Nemes şi Royer te convinge de un lucru: există două subspecii în specia umană, victimele şi călăii (câteodată, precum în cazul experimentului Piteşti, ele s-au amestecat), dar identificarea exterioară cu oricare din acestea este imposibilă.

3. Kollektivet / The Commune / Comunitatea (Danemarca-Suedia-Olanda, 2016), regia Thomas Vinterberg, cu: Ulrich Thomsen, Trine Dyrholm (foto), Lars Ranthe

image

Manifest (non-)anarhist: În noul său film, regizorul danez Thomas Vinterberg atacă cu brio, spunând o profundă dramă umană, unul dintre subiectele majore ale culturii: eşecul inerent al oricărui proiect utopic şi al gândirii utopice, în general. Fiecare din noi a avut fantezia să aibă o casă destul de mare pentru a-şi aduce şi caza acolo o perioadă mai lungă toţi prietenii şi oamenii importanţi din viaţă, făcându-i în felul acesta să interacţioneze, pe principiul Gatsby. În anii ’70, Erik (Ulrich Thomsen) şi Anna (Trine Dyrholm), un cuplu middle-class trecut de prima tinereţe, se procopsesc cu o casă imensă şi au ideea s-o transforme permanent într-o „comună“, la modă în Danemarca acelor ani.

4. La loi du marché / Legea pieţei (Franţa, 2015), regia Stéphane Brizé, cu: Vincent Lindon (foto), Karine de Mirbeck, Matthieu Schaller

image

Maşina de strivit vieţi şi suflete: Excelent filmul şi absolut meritate premiile de interpretare pentru Vincent Lindon (la Festivalul de la Cannes anul trecut şi Césarul anul acesta). Dacă nu ai cunoaşte detaliile de producţie (filmul este totuşi o ficţiune, cu un scenariu şi nişte actori, chiar dacă neprofesionişti, iar în rolul principal se află un actor consacrat), niciodată nu ai putea să-ţi dai seama cu exactitate dacă te uiţi la un film de ficţiune sau la un documentar observaţional. Faptul mi se pare foarte important în perspectiva necesarei ştergeri a graniţei dintre documentar şi ficţiune. Deşi nu este realizat într-o cheie satirică formală, „Legea pieţei“ este o satiră cruntă la adresa capitalismului, acest gigantic mecanism de strivit vieţi şi suflete.

5. Remainder / Fragmentar (Marea Britanie-Germania, 2015), regia Omer Fast, cu: Tom Sturridge, Cush Jumbo (foto), Ed Speleers

image

Londra, metropola post-umană: Riscă să treacă neobservat unul dintre cele mai interesante filme ale anului, „Fragmentar“, de Omer Fast. Cu tot aerul său post-uman, pelicula atinge nişte probleme filozofice perene. Scenariul atinge una dintre cele mai profunde dorinţe umane, „cameră interzisă“ a minţii noastre: de a avea suficienţi bani pentru a ne pune încă o dată în scenă trecutul, de a merge „în căutarea timpului pierdut“. Întrebarea pe care-o pune finalul (deschis şi suspendat), demnă de Philip K. Dick, ne duce în filozofie pură, la fel de perenă de la antici până-n postistorie: dacă am reuşi acest lucru, să reproducem identic faptele, am obţine acelaşi efect, lucrurile s-ar desfăşura identic ca prima oară? Legătura unei astfel de poveşti cu relativ recente teorii matematice revoluţionare, precum teoria catastrofelor sau cea a fractalilor, este de domeniul evidenţei.

6. Julieta (Spania, 2016), regia Pedro Almodóvar, cu:  Emma Suárez, Adriana Ugarte (foto), Daniel Grao

image

O seară, un tren: Maximum de efecte cu minimum de mijloace reuşeşte regizorul spaniol Pedro Almodóvar în cel mai recent film al său, „Julieta“, spunând o poveste simplă, tristă şi emoţionantă, ca viaţa însăşi.

7. Carol (Marea Britanie-SUA, 2015), regia Todd Haynes, cu: Cate Blanchett, Rooney Mara (foto), Sarah Paulson



Pur şi simplu dragoste: În filmul „Carol“, regizorul american Todd Haynes reuşeşte una dintre cele mai credibile transpuneri cinematografice a relaţiei dintre două femei din întreaga istorie a acestui mediu.

8. Nocturnal Animals / Animale de noapte (SUA, 2016), regia Tom Ford, cu: Amy Adams (foto), Jake Gyllenhaal, Michael Shannon, Aaron Taylor-Johnson

image



Demonii Sudului: Dacă vreţi să aflaţi ce se găseşte în America profundă şi de ce votează ea cu Donald Trump, trebuie neapărat să vedeţi „Animale de noapte“, cel de-al doilea lungmetraj al americanului Tom Ford. Este doar unul, însă, dintre nivelurile de interes ale acestei poveşti multistratificate.

9. Toni Erdmann (Germania-Austria-România, 2016), regia Maren Ade, cu: Sandra Hüller, Peter Simonischek (foto), Michael Wittenborn, Ingrid Bişu

image



No Country for Old Men: Minunatul film al regizoarei germane Maren Ade putea fi plasat oriunde, el nefiind scris special pentru Bucureşti, pentru că ideea este cea din titlu şi povestea universală, dar acţiunea desfăşurată pe „plaiurile“ noastre îi adaugă un plus de savoare.

10. Viktoria (Bulgaria-România, 2013), regia Maya Vitkova, cu: Irmena Chichikova (foto), Daria Vitkova, Kalina Vitkova, Mariana Krumova

image



„Copilul deceniului“ şi al lui Todor Jivkov: Dacă vă e dor de vremea când lumea mai avea încă sens (chiar dacă acest sens era deja complet fisurat, iar filmul ne reaminteşte mizeria cruntă, pe toate planurile, pe care-am trăit-o în acel deceniu), dar şi pentru percepţia totalei absenţe a Sensului în lumea de după 1990, trebuie să vedeţi filmul de debut al regizoarei bulgare Maya Vitkova, realizat în coproducţie cu Mandragora (coproducător: Anca Puiu).

Clasamentul este realizat dintre filmele distribuite oficial în România pe parcursul lui 2016. Dacă includem şi filmele văzute în festivalurile (bucureştene, cel puţin) în acest an, atunci topul trebuie neapărat să fie completat (sau înlocuit) cu titluri ca: „Anomalisa“ (2015, văzut la TIFF Cluj-Napoca), regia Charlie Kaufman, „Aquarius“, regia Kleber Mendonça Filho, „Ma Loute“, regia Bruno Dumont, „The Salesman“, regia Asghar Farhadi, „The Woman Who Left“, regia Lav Diaz, „Personal Shopper“, regia Olivier Assayas, „Elle“, regia Paul Verhoeven – toate acestea văzute la Les Films de Cannes à Bucarest din toamnă.

S-a spus, despre „Ma Loute“ al lui Bruno Dumont, că este ca „o întâlnire între Magritte, Duchamp şi Bacon“, şi, la nivel vizual, da, este-adevărat. Dar noul film al lui Dumont este, de fapt – la nivel al conţinutului şi stilistic –, o combinaţie uluitoare de Buster Keaton, René Clair, Samuel Beckett, Federico Fellini, Roy Andersson şi... Bruno Dumont însuşi, pentru că multe dintre filmele anterioare ale cineastului anunţau această „chef-d’œuvre“ (mai ales seria compusă din „La vie de Jésus“, „L’humanité“, „P’tit Quinquin“, chiar şi „Hors Satan“).

Dumont îşi continuă aici metoda sa de lucru (fireşte, bressoniană) cu actori neprofesionişti, „fii ai Nordului“, dar oferă şi câteva partituri savuroase unor actori profesionişti de prim rang. Sunt de nerecunoscut (sau cu greu) Fabrice Luchini, Juliette Binoche şi Valeria Bruni Tedeschi, în rolurile membrilor familiei „de sonaţi“ Van Peteghem. Iar un/o misterios/asă Raph (neprofesionist/ă, debut) oferă unul dintre cele mai reuşite personaje-androgin din întreaga istorie a cinemaului.

image
image

Cadru din filmul „Ma Loute“, de Bruno Dumont

Citeşte şi:

Cele mai bune filme ale anului 2015

Cele mai bune filme ale anului 2014

VIDEO Topul celor mai bune filme de artă care au rulat în cinematografele din România în 2014

Cele mai bune filme ale anului 2013

Cele mai bune filme ale anului 2012

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite