„Cuminţenia pământului” sau nebunia pământenilor!? (III)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

La început sau la începuturi, omul se întâlneşte cu diversitatea, care este una străină şi haotică. Eminescu însuşi se întreabă ce a fost la început, „La-nceput pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”. Probabil că de aceea, în mitologiile popoarelor, la început a fost Haosul, pe care Zeii, apoi oamenii, îl ordonează treptat, trecându-se astfel de la Haos la Cosmos. În acest proces, care a durat milenii, omul se trezeşte.

El se trezeşte din somnul infinit al Naturii, faţă de care se distinge prin conştiinţă şi conştiinţa de sine. Aici, în acest proces istoric de trezire, apare problema relaţiei dintre ceea ce este complexşi ceea ce este doar complicat. Este interesant, dar şi instructiv, faptul că un sculptor cum este Constantin Brâncuşi, dar şi un savant cum este Einstein, fără a se cunoaşte unul pe altul, ajung la  aceeaşi idee, şi anume că, în ultimele ei fundamente, Natura este simplă. Deci, omul este acela care o complică, complicând lucrurile şi complicându-se astfel şi pe el însuşi. În cartea „Constructe” (2000) am dezvoltat  ideea acestei diferenţe radicale dintre complex şi complicat. Întotdeauna, complicatul se complică şi mai tare, pe când soluţia pentru ceea ce este doar complex o dă chiar simplitatea. Şi nu este vorba de o simplitate primă, dată în Natură, ci de o simplitate ultimă, la care ajunge talentul sau geniul, fie acesta al unui artist, care – în cazul lui Brâncuşi - lucrează cu imagini, fie ea a savantului, care lucrează cu noţiuni şi formule ştiinţifice. De altfel, atât Einstein cât şi Brâncuşi vorbesc explicit despre această simplitate care este una secundă, dar nu şi secundară.

În unul dintre aforismele sale, Brâncuşi este cum nu se poate mai clar: „Simplitatea nu este un ţel în artă - dar ajungi fără voie la ea, pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor". De alfel, este cunoscută invitaţia  lui Brâncuşi de a nu căuta în lucrările sale lucruri „complicate”, întrucât „bucuria simplă” este aceea pe care s-a străduit să ne-o ofere. Avem şi cheia acestei bucurii: „Bucuria cea mai mare, este contactul dintre esenţa noastră şi esenţa eternă“. Iar esenţa „eternă” nu este un Dumnezeu configurat antropomorfic (fie el Iahve, Allah, sau Dumnezeul trinitar), ci este Spiritul încorporat în Natură, şi înţeles într-un mod surprinzător de asemănător cu Raţionalitatea Existenţei, despre care ne vorbeşte Einstein. Amândoi, artist şi savant, intuiesc prezenţa în Natură a miracolelor, numite şi minuni, asociate cu acelaşi sentiment al mirării, care stă la izvoarele oricărei gândiri autentice. Cu o grijă paternă, Brâncuşi constată că „Oamenii nu îşi mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai ştiu să privească minunile Naturii“.

În calea acestei bucurii stă şi subiectivismul arbitrar, respectiv egoismul (egotismul), încât un aforism poate fi asociat, în egală măsură, atât cu înţelepciunea lui Buddha, cât şi cu aceea a lui Heraclit: „Cine nu iese din Eu, nu atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa". Văzut de la o anumită distanţă, Universul sculpturilor lui Brâncuşi, pare să fie mulat pe Universul originar, presocratic, al celor patru elemente. Luate de jos în sus, mai întâi este Pământul, deci „Cuminţenia Pământului” care, ca mamă originară, este izvorul sau izvodul a tot ce se iveşte pe suprafaţa zbârcită a Pământului. Urmează Apa în care „Peştele” nu se îneacă, ci pluteşte împreună cu tot ceea ce este plutitor în această lume. Vine apoi Aerul, în care este posibil zborul, iar „Pasărea Măiastră” dă curs acestei curgeri şi parcurgeri aeriene. Ultimul element este Focul, care, în consens cu gândirea lui Heraclit, ar putea fi numit şi „Foc nestins, neaprins / Prins în joc de necuprins”. Cel de al patrulea element nu poate fi modelat direct şi arde tot ceea ce se iveşte sub Soare. Totuşi, „Coloana Infinitului” poate fi înţeleasă şi ca o flacără continuă, dar împietrită, după cum ea poate fi văzută şi ca o variantă a „Spaţiului Mioritic”, care însă se articulează pe verticală, nu pe orizontală, ca la Lucian Blaga.  

Dacă este vorba doar de „Cuminţenia Pământului”, la prima vedere, ea poate fi asociată cu un idol din sculpturile arhaice, din oricare loc ar fi ele. Aşa o vede şi Patriarhul Daniel, atunci când consideră că trebuie să dăm bani pentru construirea „Catedralei Neamului”, nu pentru un idol pre-creştin. Şi se întreabă mirat: „Chiar am ajuns să ne închinăm la pietre, la propriu?”, Dar, aici este vorba de o femeie din timpurile străvechi, uitate de istorie, şi care se cuvine să fie reamintite, reconstituite, inclusiv artistic. În vorbirea cotidiană circulă expresia „Mama Natură”. Or, statuia este o întruchipare configurată a acestei maternităţi universale, dar în ipostaza ei umană, adică feminină. Femeia stă aşezată, uşor aplecată, cu braţele încrucişate, copleşită parcă de mediul ostil din preajma sa, de vânturi şi ploi.  Ea este văzută într-o ipostază contemplativă, nu una activă, contemplaţia fiind semnul apariţiei, al ivirii conştiinţei şi a conştiinţei de sine. Este evidentă consonanţa statuii cu „Gânditorul de la Hamagia”. Dacă ar fi să folosim un cognomen al ei, am putea să o nuim „Ivirea”. De altfel, Constantin Noica îi consacră un comentariu care merge pe ideea genezei, a antropogenezei. Deci, nu a „Genezei” din „Vechiul Testament”, ci a uneia ulterioare, de după începuturile veacurilor, nu de dinaintea lor. În figura unitară a statuii, gânditorul român observă o disimetrie între jumătatea stângă şi jumătatea dreaptă ale aceleeaşi fiinţe. Analizând  detaliile corporale (ochii, urechile, gura, părul), gânditorul conchide că este vorba de o metamorfoză, de o tranziţie de la jumătatea stângă a feţei şi a fiinţei, la jumătatea ei dreaptă, prima fiind mai veche şi primitivă în raport cu a doua, care este pe deplin umanizată. În expresia lui Constantin Noica: „Elementele deosebitoare sînt clare, chiar dacă n-ar fi acceptate ca introduse cu intenţie de artist toate. Pe de altă parte, este la fel de clar că diferenţele sînt absolut toate de natură să înnobileze jumătatea dreaptă faţă de cea stîngă”.În pofida caracterului lor static-extatic, statuile lui Brâncuşi ne sugerează Devenirea. Artistul nu numai că foloseşte termenul „metafizică”, dar îi şi deschide orizontul: „„Dacă lucrul pe care îl faci nu se leagă de necesitatea absolută a evoluţiei, e inutil şi dăunător.“ Enunţul, ca şi statuile lui Brâncuşi, sunt în consens cu ceea ce Constantin Noica numeşte „Devenirea întru Fiinţă”, deci nu „Devenirea întru Devenire”, echivalentă cu risipa, haosul, entropia.

PS  Relaţia dintre cele două feţe ale chipului statuii nu are nici o legătură cu trecerea de la Stânga politică la Dreapta ei, sau invers. Ea are legătură cu trezirea conştiinţei de sine pe drumul căutării simplităţii, dincolo de complex şi mai ales de complicat..

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite