Doi baritoni într-un singur „Don Carlos”

S-a întâmplat recent la Opera Naţională Bucureşti. Într-un titlu pentru care Verdi a fixat ca de obicei cu preciziune timbralităţile personajelor vizavi de rolurile interpretate, de profilurile lor caracterologice, de dramaturgia izvorâtă din sursele literare, aici, piesa omonimă a lui Schiller forjată de libretiştii Méry şi du Locle, am întâlnit un bariton, pe tânărul şi promiţătorul Cătălin Toropoc, distribuit în rolul de bas al regelui Filip.

Este un subiect pentru o analiză de estetică vocală, generată de  momentul în care romantismul, verdian în special, a îmbogăţit virtuţile belcanto-ului, din care s-a inspirat şi şi-a extras seve, în sensul ridicării spectacolului de teatru muzical pe noi culmi de integrare dramaturgică. Raportul timbru – rol a devenit o esenţială coordonată.

În acest „Don Carlos” bucureştean au dispărut contrastele de culoare vocală între „raisonneur-ul” nobil care este baritonul Posa şi suveranul său, Filip, monarh despotic, dar frământat sufleteşte, acum tot bariton, au dispărut conflictele de expresie între acesta şi abisalul bas care este Marele Inchizitor, ce ar fi trebuit să frizeze confruntarea între două forţe puternice, aici dezechilibrate prin vocea de bariton a lui Filip. În adaos, replicile - chiar singulare – ale regelui în orice intervenţie, de la prima intrare în scenă (ameninţătorul „Perchè sola è la Regina?”) sau în tabloul „Autodafé” („Nel posar sul mio capo la corona”, intervenţie prea fragmentată), trecând prin disputele cu Elisabetta, cu deputaţii flamanzi, până la celebra arie „Ella giammai m'amò” sau la finalurile ultimului tablou din actul al III-lea şi al operei, au pierdut din profunzimea adresării.

Problema respectării vocalităţii impuse de compozitor în context stilistic de epocă şi scriitură este foarte largă şi deseori lăsată la voia întâmplării, chiar la case celebre. Până şi marele tenor Plácido Domingo, care se ambiţionează – la final de magistrală carieră – să cânte roluri de bariton, păcătuieşte din aceleaşi motive. Criticii muzicali, muzicologii, esteticienii cântului nu pot trece cu vederea diferenţierile între culorile vocale cerute şi aplicate, chiar dacă arta sa interpretativă este desăvârşită.

Debuturi şi confirmări

Revenind la spectacolul bucureştean, trebuie spus că, pentru debut, baritonul Toropoc a pregătit în mod serios rolul, studiindu-l în adâncimile sale expresive, expunându-l publicului cu linie frumoasă a frazării, cu accente potrivit aşezate şi acute ferme, desigur comode pentru bariton, mai solicitante pentru un eventual bas. Vocea, bine îmbrăcată în armonice cu rezonanţe plăcute, a crescut în vibraţie emoţională şi cântul a depăşit monotonia, liniaritatea care se mai insinuau în prestaţii anterioare. Atâta doar că a rămas în culoarea nativă de bariton, cu toate îngroşările la care artistul a fost nevoit să recurgă.

Alt debut a revenit baritonului Vicenţiu Ţăranu, ca Rodrigo, marchiz de Posa. După o carieră în care a cântat roluri mai mici sau de bariton liric, artistul bucureştean a demonstrat un evident progres şi a abordat personajul verdian cu meritorii rezultate, cu potrivită aplecare pentru stilistica maestrului de la Busseto. Glasul a sunat generos, egal pe ambitus, cantabil, dar şi brutal, culminând cu sunete înalte dominatoare, de mare efect, precum „La pace è dei sepolcri!”, „… per voi si allieti il mondo!” din duetul cu Filip sau din marea scenă a morţii eroului 

Emoţia primei intrări în rol l-a călăuzit şi către sporadice inegalităţi, îndeosebi la redarea cu nobleţe şi eleganţă a unor desene melodice sau în zicerea „A me il ferro!” din tabloul „Autodafé”, atacată impur.

Pentru complexul rol al Principesei Eboli, mezzosoprana Oana Andra a oferit o lectură de aleasă calitate în care vocalizele din „Canzone del velo” au avut ceruta lejeritate, iar pasajele dramatice din terţetul cu Don Carlos şi Rodrigo, ca şi din teribila arie „O don fatale” au fost servite cu acute suverane, strălucitoare.

Debutanţi la mijloc de octombrie ca Don Carlos şi Elisabetta de Valois, tenorul Adrian Dumitru şi soprana Bianca Mărgean s-au întâlnit din nou în cuplu, un demers dorit şi binevenit pentru consolidări. Ceea ce s-a şi întâmplat, tenorul adaugând partiturii verdiene chiar două suprinzătoare, dar spectaculoase note de Do natural acut la finele duetului „Dio, che nell'alma infondere” şi al primului tablou al actului secund. Probabil o pregătire pentru debutul concertant de la Sala Radio, în rolul Manrico din „Trubadurul”, în care îl aşteaptă sunete înalte similare la stretta „Di quella pira”.

Cu aceleaşi tente melancolice şi sensibile în expresie, potrivite personajului, Bianca Mărgean a cântat întregul rol cu omogenă rotunjime de glas.

Celelalte personaje au fost întrupate de başii Marius Boloş (Marele Inchizitor) şi Filip Panait (Călugăr destul de puţin solemn şi autoritar în intervenţiile de la începutul, respectiv sfârşitul operei), sopranele Mădălina Barbu (Tebaldo) şi Andreea Novac (O Voce din Ceruri, fără continuitate angelică a expunerii), tenorul George Vîrban (Contele Lerma, care şi-a asumat şi rolul Heraldului regal).

Sigur că dirijorul Tiberiu Soare, responsabil muzical al producţiei, a acceptat prezenţa unui bariton într-un rol de bas, dar sunt convins că a fost satisfăcut de modul în care artistul s-a pregătit. Alături de ceilalţi colegi de scenă, sub bagheta energicului şef de orchestră, spectacolul a curs în siguranţă şi instrumentiştii au cântat cu diversă paletă coloristică, de la discreţiuni de adresare şi până la construcţii monumentale ce au culminat prin crescendo-ul impresionant din scena ce urmează asasinăriii lui Rodrigo, susţinute de corul pregătit de Daniel Jinga. Şi dacă introducerile la ariile lui Filip şi Elisabetta au sunat introspectiv, poate că şi Preludiului la actul al II-lea i s-ar fi putut dărui o poetică mai intensă.

În final, o curiozitate. Semnalam în cronica premierei o pauză inutilă, însoţită de o… „eclipsă”, înaintea cvartetului din tabloul prim al actului al III-lea. Se scotea din scenă, pe întuneric, biroul lui Filip. Acum întreruperea mi s-a părut interminabilă!?!