Festivalul George Enescu (V). La încheiere
0
Antonio Pappano a fascinat întotdeauna prin angajamentul total cu care se implică în lecturi, prin desfăşurarea energetică nezăgăzuită, de spectaculoasă anvergură.
Cu braţele precum tentaculele, decupează eterul, inspiră tot ce întâlneşte în cale, instrumentişti, corişti, solişti, dar şi... publicul în sufletul căruia se insinuează şi rămâne acolo pentru multă vreme. Este un Everest de forţă, tumult răscolitor, un modelator de magmă sonoră, ale cărui puteri vin din fierberea interioară, din focul mistuitor care îi animă trăirile. Creaţiile, construcţiile lui Pappano sunt zguduitoare.
Marea realizare a primei seri la pupitrul Corului şi Orchestrei Academiei Naţionale Santa Cecilia a fost Simfonia a III-a în Do major, op. 21 de George Enescu. În afara gândirii profunde a dirijorului asupra spiritului compozitorului, cred că unul dintre secrete rezidă din calitatea sunetului instrumentiştilor romani, din căldura meridională pe care o iradiază necontenit. Texturile melodice ample au respirat generos, într-o dinamică grandioasă, pendulând între liric şi dramatic (I. Moderato, un poco maestoso), cavalcadele sonore au tulburat materia şi spiritul (II. Vivace, ma non troppo), extazul susţinut prin vocalizele coriştilor pregătiţi de Ciro Visco a ridicat emoţionalitatea pe culmi nebănuite (III. Lento, ma non troppo). Indubitabil, versiunea Pappano – 2017 a celei de-a treia simfonii enesciene ar putea face obiectul unei gravuri discografice.
Sfaturi pentru Beatrice Rana
În deschidere, tânăra Beatrice Rana a oferit o citire sensibilă şi melancolică a Concertului nr. 1 pentru pian şi orchestră în si bemol minor, op. 23 de Ceaikovski, expunând o bună tehnică virtuoză şi încercând să sprijine sonor dialogul de forţă cu orchestra.
Antonio Pappano, Rachel-Willis Sorensen, Okka von der Damerau
Unică în programul de a doua zi, Simfonia a II-a „Învierea” de Mahler a adus efluvii sonore magistrale în care, pentru prima parte, alămurile au secţionat spaţiul acustic cu teribilă preciziune, dar sunet de catifea, atacurile au lovit fără milă, fie că au venit din partea suflătorilor, fie din cea a instrumentelor de coarde, paginile liniştite au unduit seducător. Mişcările dansante de „Ländler” sau cele contemplative (părţile a doua şi a treia) au avut eleganţă. În fine, cele două ultime secţiuni au adus rezonanţele vocilor mezzosopranei Okka von der Damerau şi sopranei Rachel-Willis Sorensen, cultivate cântăreţe de lied, susţinute de murmurul sublim al corului, către cutremurătorul final.
Kristine Opolais în recital la Ateneu
A fost o înlocuire. A renumitului bariton Dmitri Hvorostovsky, care se confruntă cu probleme de sănătate. Plimbarea prin muzica rusă de lied în care acesta urma să ne însoţească a revenit sopranei letone Kristine Opolais, nume foarte cunoscut pe eşichierul liric mondial, prin prezenţe în marile teatre ale lumii, în roluri importante, pucciniene îndeosebi.
Aşadar, un program de romanţe de Ceaikovski, Rahmaninov, Anton Rubinstein, căruia i-a adăugat cunoscutele arii ale Tatianei („Evgheni Oneghin”, acelaşi Ceaikovski) şi Rusalkăi (din actul al III-lea al operei omonime de Dvořák, ca mesager singular al literaturii muzicale cehe).
Frumoasă şi blondă ca o zeiţă, cu alură hollywoodiană şi Nicole Kidman - look, Kristine Opolais a plutit regal spre scenă şi a expus un glas consistent, frumos colorat ca timbralitate, a cărui rotunjime şi bogăţie de armonice se disting aproape pe întreg ambitusul, în pofida unor sunete mai puţin concentrate, uşor austere în registrul central şi câteodată opace în direcţia celui grav, când nu foloseşte tehnica „de piept”. Dezvoltarea spre zonele acute îi îmbogăţeşte sonorităţile şi, iată, strălucirea, incisivitatea, amploarea devin suverane. Tendinţele spinte sunt vădite.
După primele secvenţe în care emoţia debutului a fost evidentă (într-un interviu dat Jurnalului de festival, declara că se află la primul ei recital într-o sală mare), Kristine Opolais a redat în potrivită atmosferă poeticele cântări, cu pasiune şi visare în confesiuni expresive. Cel puţin într-un asemenea program, nu nuanţele de detaliu sau maleabilitatea vocii reprezintă forţa tălmăcirii sopranei, ci mai mult legato-ul fluid. A apărut cu claritate, cunoscând-o din memorabile spectacole lirice, că potenţele sopranei vin dinspre fascinaţia scenei de operă.
A fost un recital alcătuit în covârşitoare majoritate din miniaturi vocale, care ar fi putut fi îmbogăţit, prelungit.
Conaţionala Kristinei Opolais, pianista acompaniatoare Alexandra Pospisil-Borodulina a interpretat şi trei scurte Poeme pentru pian solo ale compozitorului leton Alfrēds Kalniņš (1879-1951), prime audiţii în România.
În programul anunţat figura şi liedul „Languir me fais” din ciclul „Şapte cântece pe versuri de Clément Marot” de George Enescu. Ce bucurie! Măcar atât, dacă nu tot ciclul. Numai că artista nu l-a mai cântat. Fără nicio explicaţie. Ce tristeţe, cât regret!
Daniele Gatti
Royal Concertgebouw Orchestra a venit...
… în acest an sub bagheta noului dirijor principal Daniele Gatti, artist cu adâncă sensibilitate, de extracţie italiană, care dăruie minunatului instrument care este ansamblul din Amsterdam climaxul solar al Peninsulei. Aşa a fost în Simfonia nr. 82 în Do major „Ursul” de Haydn, abordată deloc spectaculos ca gestualitate, dar cu rezultate de rară delicateţe, ce au zburat către imponderabil. S-a sprijinit pe calitatea rafinată a „cordarilor” şi „lemnelor”.
Chen Reiss
Pentru continuare, Gatti a ales un opus mahlerian, Simfonia a IV-a în Sol major, ce a debutat aerisit (prima mişcare, „Pe îndelete”), cu fraze largi revelând gradual succesiunea de întrebări şi răspunsuri existenţiale, încheiate în crescendo-uri de la pianissimo elegiac la fortissimo debordant. Şăgalnic, jucăuş, a sunat dansul din secţiunea secundă, „În mişcare domoală”, în timp ce partea următoare, „Plin de linişte”, a fost tălmăcită ca un Adagio calm şi trist, graţie violoncelelor cu sunet velurat, urmate de cel fin al viorilor. „Foarte degajat, comod”, ultima mişcare, cu cântul „Viaţa cerească”, viziune a unui copil asupra înalturilor, a venit cu puritate sonoră de violină din partea sopranei Chen Reiss.
În cea de-a doua seară, ultima a festivalului, Daniele Gatti, a propus pentru început uvertura „Euryanthe” de Weber, ca parte a programului „Side by Side”, un proiect muzical unic, susţinut de UNESCO şi Comisia Europeană, în care orchestranţilor neerlandezi le sunt adăugaţi, succesiv, membri ai orchestrelor locale de tineret din cele 28 de ţări ale Uniunii Europene, în cadrul unui turneu itinerant, desfăşurat pe o perioadă de doi ani şi jumătate. Pentru Bucureşti, au fost aleşi componenţi ai Orchestrei Naţionale de Tineret a României.
Foarte vajnic şi agitat, Gatti şi-a fundamentat viziunea romantică pe ţesătura fină, plutitoare, plină de moliciuni a compartimentului de coarde şi pe interferenţa dramatică a temelor.
Liviu Prunaru. Foto Constantin Barbu
Pentru piesă secundă, prim-concertmaestrul celebrei orchestre, Liviu Prunaru, a adus sunetul Stradivarius-ului său în mireasmă de zefir şi ritmuri autentice în Capriciul Român pentru vioară şi orchestră de George Enescu, un aranjament al lui Cornel Ţăranu, după schiţele compozitorului.
Validându-şi forma temperamentală a serii de închidere a festivalului, Daniele Gatti a condus cu vitalitate şi detaliată coloristică Simfonia a V-a în Si bemol major, op. 100 de Prokofiev, încheind-o în gestică impetuoasă à-la-Riccardo Muti.
Pianul ca o orgă sau Alexei Volodin...
... la Ateneu, într-o după-amiază, în care artistul rus şi-a etalat, rând pe rând, virtuţile: forţa (Enescu – Suita a II-a în Re major, op.10 şi Medtner – Piesa nr. 4 „Suflă, vântule!” din suita „Patru povestiri” op. 35, bazată pe tragedia „Regele Lear” de Shakespeare), dantelările ireale (Prokofiev – fragmente din cele 10 piese ale Suitei baletului „Romeo şi Julieta”, op. 75), virtuozitatea (Mendelssohn/Rahmaninov – Scherzo din suita „Visul unei nopţi de vară”), poezia (Rahmaninov - Sonata nr. 1 în re minor, op.28). Fabulos!
Maxim Vengerov, magicianul
Tot la Ateneu, în ultima după-amiază, violonistul rus a impresionat alături de „revoluţionarul” Vag Papian, la pian: vigoare extremă (Scherzo în do minor din Sonata F. A. E. de Brahms), introspecţie, melancolie şi agilitate (Sonata a II-a în fa minor, op. 6 de Enescu), patină romantică (Sonata a III-a în re minor, op. 108 de Brahms), expresivitate de la suav la avalanşe dramatice (Sonata în La major de César Franck). Vengerov, un magician al arcuşului!
Epilog
Cifrele statistice sunt arhicunoscute şi impresionante. De cea mai importantă semnificaţie este faptul că 37 opusuri enesciene, cele mai multe din istoria festivalurilor, au fost interpretate de mari performeri. De dorit este, cred, ca acestea să intre în repertoriile curente ale filarmonicilor, formaţiilor camerale, instrumentiştilor, cântăreţilor. Deja, „Oedipe” s-a repetat în concert la Royal Festival Hall din Londra, în penultima zi festivalului, în formula în care îl deschisese, glorios, la Bucureşti. Apoi, cel de-al doilea program al Royal Concertgebouw Orchestra din Amsterdam, cu Enescu pe afiş, face parte din amintitul turneu prin cele 28 de ţări ale Uniunii Europene.
Sigur că sugestiile semnalate la anterioare ediţii trebuie urmărite cu preocupare, în continuare. Mă refer la densitatea prea mare a manifestărilor artistice, la programările orare care nu ţin seama de eventuale suprapuneri în funcţie de lungimile concertelor, la accesibilitatea lucrărilor de pe afişe pentru publicul larg. Ceea ce nu se poate reproşa organizatorilor sunt abzicerile, dar eforturile pentru a face înlocuiri de acelaşi nivel, s-au arătat remarcabile. Într-o singură situaţie nu s-a putut face nimic. Renumitul tenor Jonas Kaufmann a anunţat anularea chiar în ultimul moment.
Poate că viitorul va aduce şi colaborarea cu prima scenă lirică naţională, amintindu-mi că Festivalul de la Salzburg, alături de care cel bucureştean stă cu mândrie, programează şi producţii de operă, alături de cele concertante.
În fine, rămâne repetabila, eterna problemă a unei noi săli de concerte în Bucureşti. Se discută şi se răsdiscută din timpuri imemoriale. Mari interpreţi s-au arătat nemulţumiţi de a-şi prezenta programele într-o sală de şedinţe, cu acustică nenaturală. Chiar propriul lor control sonor este afectat. Un complex care ar comporta un auditorium de cca 2000 de locuri şi două săli adiacente, de dimensiuni mai mici, ar putea asigura formatul festivalului. Împreună cu Ateneul Român şi, eventual, Sala Operei Naţionale ar constitui soluţia ideală. Hotărâţi-vă, domnilor guvernanţi!
Ediţia 2019, a XXIV-a, bate la uşă, nu de altceva, dar ARTEXIM, marele profesionist - organizator al festivalului, are deja conturat în linii mari programul, cel puţin în ceea ce priveşte marile vedete, orchestrale şi solistice, unele afişe. În actuala formulă câştigătoare, cu trio-ul de aur Zubin Mehta - preşedinte de onoare, Vladimir Jurowski - director artistic, Mihai Constantinescu - director executiv, succesul este deja asigurat.
Se încarcă comentariile...
