Festivalul se putea încheia aici. Şi aici. Şi aici

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Să asculţi „Şeherezada” cu inima în palmă, cu inima în gât. Asta nu se poate întâmpla decât atunci când cântă Orchestra Filarmonică din München condusă de Valery Gergiev. Iar mie îmi vine să-i sărut mâna stângă dirijorului acestuia – mâna aceea care se zbuciumă şi care scoate din orchestră culoare, sunet plin şi... inimă.

Căci inima e şi laitmotivul celor trei poveşti de mai jos – marile şi frumoasele momente ale ediţiei 2017, într-o grilă cu totul subiectivă.

Vrăjitorul Gergiev şi impresionantul Ioniţă

„Şeherezada” e sfârşitul unei seri antologice la Sala Palatului, pe 10 septembrie – şi, ca orice sfârşit, e dulce şi se lasă aşteptat; mai ales când e vorba de o povestitoare care câştigă viaţă amânând finaluri.

Începutul e însă o simfonie de culori, la capătul căreia va fi zâmbit, îmi închipui, şi Enescu cel trist şi gânditor din portretul oficial al festivalului: sub ochii lui, Münchner Philharmoniker cântă Simfonia I enesciană, iar primul interpret al simfoniei e Gergiev însuşi. Dirijorul e aproape transfigurat; auzi murmurul, sacadarea din voce, vezi tremurul mâinii stângi şi picătura de apă care se scurge pe frunte, pe nas şi apoi pe partitură; şi creşte inima, creşte, pe măsură ce te-afunzi în simfonie – şi-atunci când totul se va fi încheiat, Valery Gergiev deschide palmele către orchestră, către public, şi-apoi din nou către orchestră. Ce frumoasă, emoţionantă, e înşiruirea aceasta de momente – şi dirijorul pleacă în culise, pentru a se întoarce, câteva minute mai târziu, pe urmele lui Andrei Ioniţă.

Cu violoncelul înainte, tânărul câştigător al Concursului Internaţional Ceaikovski în anul 2015 îşi face loc spre centrul scenei, printre instrumentiştii Filarmonicii din München.

O mână caldă cu Gergiev, nu un salut impersonal, ci o strânsoare, un schimb de energii – cei doi s-au mai întâlnit pe scenă pe parcursul acestui an, şi mai cu seamă cu prilejul Concursului Ceaikovski (dirijorul e preşedintele comitetului de organizare) –, încă una cu concertmaistrul care-i ridică bucuros braţul în aer şi, gata, începe: Andrei cântă pe scena Festivalului Concertul nr. 1 pentru violoncel şi orchestră în la minor de Camille Saint-Saëns, concert despre care va fi povestit într-un interviu publicat în ziarul Festivalului: „Este un concert absolut minunat în interiorul căruia fiecare frază curge. Este o mare plăcere să cânţi o asemenea muzică”.

...e şi o mare plăcere să asculţi concertul acesta, şi minunatul dialog cu vioara, şi subţirimea, fineţea sunetului care iese din violoncel – vor fi conchis poate miile de spectatori din Sala Palatului, ale căror aplauze vorbesc de la sine. Palmele se lovesc ritmic, cu afecţiune, admiraţie, minute întregi – şi o tânără oferă trandafiri, roşu şi alb, violoncelistului şi dirijorului, prilej pentru ca o doamnă din spatele meu să comenteze entuziasmată de bucuria revelaţiei: „Roşu pentru Andrei, alb pentru Gergiev – simbolistica e clară!”

image
image

Şi-apoi, acompaniat de mâinile magice ale harpistei din orchestra müncheneză, Andrei Ioniţă cântă la bis „Lebăda”, în memoria bunicii lui – „Îmi lipseşte deja de zece zile...” – şi nu cred să fi rămas ochi neplânşi în sală. O interpretare tulburătoare, emoţionantă, care l-a apropiat pe tânărul violoncelist şi mai mult de public – şi, pentru că aplauzele tot nu contenesc, Andrei cântă şi Bach, iar violoncelistul din spate, din orchestră, ţine ritmul cu capul şi zâmbeşte. Ce mare şi frumoasă a fost întâlnirea dintre Andrei Ioniţă şi Münchner Philharmoniker!

Pentru „Scheherazade”, care urmează după pauză, sunt aşteptari uriaşe – şi concertmaistrul Lorenz Năsturică-Herschcowici va avea, desigur, rolul principal. În spatele meu, doamna comentează din nou: „E ca un personaj de Fellini concertmaistrul”, în vreme ce domnul de lângă încearcă să găsească o logică în aşezarea scaunelor pe care stau instrumentiştii: 1-2-1-2... – din doi în doi, violoniştii de pe primul rând stau ba pe un scaun, ba pe două, aşezate unul peste celălalt.

Până la primul acord muzical nu se găseşte răspunsul – şi-apoi, pe drept cuvânt, nici nu se mai caută: într-atât e de acaparatoare suita aceasta simfonică a lui Rimski-Korsakov. În interpretarea Filarmonicii din München, „Scheherazade” e ca o cocă, un aluat care creşte – iar bagheta minimalistă a lui Gergiev are rol întregitor – şi tu aştepţi deznodământul pe marginea scaunului, cu simţurile vii, cu inima la gât. Şi-n faţa ta se construiesc castele şi culori, sumedenie de istorii cu final necunoscut, iar concertmaistrul e un solist de prim rang, un maestro în toată puterea cuvântului.

Şi-atunci când totul se încheie, inimii îi trebuie minute bune să revină la loc.



...în faţa mea se reinventează noţiunea de aplauze – un domn e atât de încântat încât azvârle mâinile în aer, ca şi cum ar vrea să cuprindă orchestra, şi stă cu ele aşa, în sus, secunde în şir. Se-aude Bravo!, Bravi! – şi contribui şi eu la bucuria, entuziasmul colectiv. În definitiv, bucuriile se trăiesc mai bine, mai frumos împreună – şi aceasta a fost una dintre marile bucurii ale Festivalului.

Alexandra Dariescu şi Remus Azoiţei: minunată întâlnire în templul sunetului

image



E trecut de miezul nopţii, deja vineri, 15 septembrie, ascult „Dansul ungar” de Brahms, aşa cum îl cântă, în Sala Mare a Ateneului Român, la bis, Remus Azoiţei şi Alexandra Dariescu – şi îmi iese bucuria prin toţi porii. Nu încape nicio urmă de îndoială, aceasta a fost piesa de rezistenţă a zilei: cei doi cântând împreună şi răspândind entuziasm cât să ne-ajungă până la următorul recital (25 octombrie, tot la Ateneu – să nu ziceţi că nu v-am spus).

Şi, da, ştiu bine că seara a început cu David Garrett cântând la Sala Palatului alături de Filarmonica della Scala, dirijată de Riccardo Chailly. Într-acolo se îndreptau râuri-râuri de spectatori spre asfinţit: considerat un fenomen al viorii, şi unul plăcut şi ochiului, nu numai urechii, artistul german atrage mulţimi impresionante la concerte, iar Bucureştiul n-a făcut excepţie. În ziua spectacolului se căutau încă bilete, locuri, invitaţii – şi ştiu şi mica istorie a unei tinere care-a intrat, pe căi de ea ştiute, în Sala Palatului, şi şi-a petrecut o oră într-o toaletă pentru a ieşi, la timpul potrivit, în foaier, pentru concert.

Starea de surescitare e cât se poate de vizibilă şi-n sală: la 19:35 sunt destui care se vântură de colo-colo, în căutarea locurilor, în vreme ce orchestra şi Garrett aşteaptă, aşteaptă, deja pe scenă... Aşa debutează Concertul pentru vioară şi orchestră în Re major de Ceaikovski, cu un „Şşşşşşşşşş!” general din partea celor aşezaţi şi cu atacul instrumentiştilor în ciuda vânzolelii – nefericită întâmplare, de care suntem cu totul responsabili; nefericit început al unei seri în care se cântă poate una dintre cele mai frumoase piese din repertoriul pentru vioară.

Şi e greu să se instaureze vraja: sumedenie de telefoane înregistrează/pozează bucăţi mai mari, mai mici din concert (sau din solist), violonistul pare şi el puţin obosit – şi, pentru că stă îndreptat mai degrabă către dirijorul Riccardo Chailly, senzaţia e că faimosul său Stradivarius e mult mai puţin vocal decât de obicei. După prima parte a concertului se aplaudă însă îndrăcit. „O-ho, ce de invitaţi sunt în seara asta!”, observă zâmbind doamna de lângă – mai mulţi invitaţi cărora le e familiar solistul şi mai puţin bucata muzicală.

image



Pentru mulţi din sală, interpretarea concertului lasă totuşi de dorit – şi Garrett însuşi pare încurcat la final de cantitatea de flori şi de atenţie. Se întoarce către orchestră în mai multe rânduri, o aplaudă, oferă un bis scurt, din Bach – şi pleacă în culise fără a mai lua şi ultimii trandafiri.

Două ore mai târziu, când stau în dreptul intrării artiştilor la Ateneu – mă pregătesc de recitalul lui Remus Azoiţei şi al Alexandrei Dariescu – o doamnă face „avancronica” (şi, în egală măsură, cronica precedentului concert): „Remus Azoiţei e pentru cunoscători, nu pentru iubitorii de charismă”.

Zâmbesc. Prezicerea se va confirma – dacă mai era nevoie de asta – pe parcursul următoarelor zeci de minute.

Pe scena Sălii Mari a Ateneului Român intră întâi Remus Azoiţei. Îmbrăcat în negru, aproape ca un preot într-un templu, violonistul cântă „Ciaccona” din Partita nr. 2 pentru vioară solo în re minor de Bach – şi o cântă, de la cap la coadă, cu ochii închişi, transmiţând linişte, multă linişte. Aş zice chiar că-i o întâmplare magică aceasta – minutele bucăţii muzicale creează în sală o stare inexplicabilă de vrajă – dacă nu mi-ar fi teamă c-o să credeţi că exagerez. Dar sunetul viorii lui Remus Azoiţei se-aşază ca o pânză străvezie deasupra zecilor de capete atente – şi, la final, îi ia şi lui câteva secunde să revină printre noi. Deschide ochii, respiră aerul sălii – şi vede multe feţe bucuroase.

Şi nici că se putea o gazdă mai potrivită decât Ateneul pentru evantaiul de culori care iese, în noaptea asta, din vioară şi pian – căci lui Remus Azoiţei i se adaugă îndată, într-o rochie lungă, neagră, vaporoasă, Alexandra Dariescu. Şi cât de frumoasă e această Sonată a V-a pentru vioară şi pian în Fa major de Beethoven, sugestiv numită „Primăvara”. E un permanent dialog, e bucurie, sunt sprâncene vesele, jucăuşe, complicităţi, apropieri de-a dreptul pentru potrivirea sunetului, pentru căutarea unisonului. Aproape de scenă, sunt fericită, emoţionată – iar sonata aceasta îşi face loc în cutiuţa cu cele mai preţioase amintiri de la acest Festival. Şi-n spatele meu, sub scaun, o doamnă a aşezat un buchet mare cu flori – îl va primi, cu bucurie, cu zâmbet, Alexandra Dariescu la final.

image
image
image
image

În partea a doua, pianista cântă şi ea singură – Sonata în Fa major de Beethoven – şi toate culorile muzicii se văd pe faţa ei: se încruntă, ridică sprâncenele a mirare, e veselă, e îmbufnată; şi-apoi cântă împreună Enescu, Sonata a II-a pentru vioară şi pian în fa minor, şi aerul acela enescian inconfundabil îţi intră prin piele.

E relaxat, în largul lui, Remus Azoiţei – se simte, se vede în postură; şi, uneori, ca să prelungească, să subţieze sunetul, se lasă pe spate, ca într-un arc de cerc; şi-aproape că dansează atunci când cântă, cu vioiciune, Jocurile populare româneşti pentru vioară şi pian de Bartók.

Jumătate de oră peste miezul nopţii, când se cântă, la bis, Dansul ungar de Brahms, şi-apoi Beau Soir de Claude Debussy, sunt cu totul cucerită. Şi-n sală sunt aplauze, sunt flori, sunt zâmbete – şi-aud în jur numai voci extaziate: „O splendoare!”, dar şi, foarte plastic, „Creierul meu e înmiresmat!”.

La 1:04, pe ceas, iau şi autografe pe programul serii – şi plec acasă zburând. Ne vedem pe 25 octombrie? Cei doi vor cânta cu Camerata Regală tot la Ateneu.

Maisky Întâiul

image

Tânărul care obţinea locul 6 la Concursul Ceaikovski în 1966 nu a ajuns „al doilea Rostropovici”, cum se credea. A ajuns Maisky. Maisky Întâiul. ...şi se prea poate ca ultima joi a Festivalului – când Mischa Maisky s-a întâlnit în mod fericit cu Orchestra de Cameră a Filarmonicii din St. Petersburg – să fi fost pentru mine culmea acestei ediţii: sentimentul acela că mai bine, mai mult, mai emoţionant nu se poate.

Aproape că nu-ţi vine să crezi ce sunet plin, ce sunet grav, ce sunet mare, amplu, iese din violoncel – ţi se zbârleşte pielea şi nu sunt decât primele acorduri din Ceaikovski, Nocturna pentru violoncel şi orchestră. Şi aceste prime acorduri te iau prin surprindere: de unde iese sunetul? Că de intrat intră în inimi, în stomac, în cap, în plex – îl simţi şi eşti cu totul bulversat.

Iar Mischa Maisky e chiar el o apariţie: cămaşă lejeră, neagră, cu inserţii argintii, pantaloni largi, aproape evazaţi, pantofi negri, uşori – şi-un colier mare, galben, lipit de pielea gâtului. Şi părul acela, ca un abur alb, învolburat. Şi ochii închişi atunci când arcuşul e pe coarde – nu-i deschide decât foarte rar, spre sfârşitul unor secvenţe muzicale, ca să-şi potrivească suflul, ritmul, bătăile inimii cu ale dirijorului şi-ale orchestrei. Care Orchestră de Cameră a Filarmonicii din St. Petersburg e un însoţitor de zile mari – iar violonceliştii din ansamblu, şi-o tânără violoncelistă din primul rând mai ales, îl ascultă concentrat, cu sprâncenele strânse. Mai mulţi dintre tinerii aceştia vor sta şi la autografe, noaptea târziu, când recitalul se va fi încheiat.

E şi Enescu, Intermezzi, în program, şi Mendelssohn, Simfonia a IV-a în La major, „Italiana” – dar piesa de rezistenţă a serii e prezenţa lui Maisky, asta nu se poate nega. Iar Ceaikovski mai plin, mai grav, mai rotund eu n-am auzit niciodată – şi Variaţiunile pe o temă Rococo pentru violoncel şi orchestră sunt şi ele o mică minune. Tot cu ochii închişi – de astă dată, într-o cămaşă satinată, de culoare albastră. Şi cele două bisuri din Bach închid o seară, o noapte, cât un Festival.

image
image

Şi-nchid şi-un cerc deschis acum zece ani, când un adolescent extrem de talentat, elev al Liceului de Muzică „George Enescu” din Bucureşti, clama sus şi tare că violoncelistul lui preferat e chiar Maisky. Mischa Maisky. Mă întreb: o fi fost în Sala Mare a Ateneului Român, pe 21 septembrie, Claudiu-Ştefănică Gheorghe? M-aş bucura să ştiu c-a fost.

Iar Maisky e generos chiar dacă-i trecut de ora 1 noaptea – oferă răbdător autografe, nenumărate autografe pe CD-uri şi foile-program, şi chiar şi-un interviu scurt pentru radio: zice că-i plac aplauzele, răspunsul publicului; că viaţa de artist, cu drumurile ei, e dificilă, dar că aplauzele îl bucură teribil. Şi că, da, îşi doreşte să revină.

În drum spre casă îmi ofer singură un răspuns: sunetul acela de violoncel, à la Maisky, vine din viaţă şi din încercările ei. Are aproape 70 de ani violoncelistul, ani plini, ani cu de toate – şi experienţele acestea felurite se simt de fiecare dată când aşază arcuşul pe coarde. Şi de fiecare dată când o face nişte inimi din sală se vor opri un pic, uimite, şi-apoi vor bate mai tare, mai cu viaţă, mai cu forţă.

Fotografii de Cătălina Filip, Alex Damian, Andrei Gîndac/Festivalul George Enescu

Citiţi şi:

„Oedipe”: haine noi, praf de stele, debut triumfal de festival
Joshua Bell la Ateneul Român: ce culoare are sunetul
Lebăda
Poveşti ruseşti
Cuvintele bine alese te aduc la Ateneu
Zeiţa Khatia
Şase personaje în căutarea lui Rahmaninov
Frânturi de Festival: „greii” ediţiei 2017 şi poveştile lor

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite