ILEANA COTRUBAŞ şi RICCARDO MUTI, două mari personalităţi ale muzicii  - interviu cu mezzosoprana ROXANA CONSTANTINESCU -

Costin Popa: Ai cântat recent la Opera din Roma un mic rol de mezzosoprană în „Manon Lescaut” de Puccini, sub bagheta celebrului Riccardo Muti. Te invit la o convorbire care să panorameze anii de carieră de până acum...De la Bucureşti la Los Angeles via Viena, Roma, Minneapolis...

Roxana Constantinescu: După studiile universitare bucureştene sub oblăduirea prof. univ. Maria Slătinaru-Nistor, cea mai importantă a fost plecarea mea din România pentru a începe o carieră internaţională, deşi trebuie să spun că sunt încă la începuturi. Studiile de masterat la München mi-au facilitat contactul cu nişte persoane extraordinare, profesoara de canto Edith Wiens, pianistul Helmut Deutsch, soprana Juliane Banse, oameni importanţi din sfera liedului, a acompaniamentului. Mi-am împlinit dorinţa de a cunoaşte cât mai multe, de a aborda alt repertoriu decât cel studiat în România, de a-mi lărgi orizontul. Şi, evident, au venit concursurile, decisive pentru ceea ce s-a întâmplat mai târziu. Concursul ARD de la München s-a concluzionat cu un premiu şi ca atare a urmat audiţia de la Opera de Stat din Viena. Directorul de atunci, Ioan Holender, a avut generozitatea şi deschiderea către o nouă voce din România, cum a făcut-o deseori. Aşa a venit primul contract. O spun cu enormă fericire, pentru că de obicei începem pe trepte mai joase. Eu am avut şansa de a intra într-un teatru mare şi de a debuta în multe roluri având în fosă Filarmonica din Viena şi dirijori cu nume la fel de sonore.

C. P.: Cum apreciezi importanţa impresarilor?

R. C.: Drept foarte mare. Ei sunt cei care te aleg, este o chestiune de noroc şi de context. Un artist poate sta acasă, studia şi cânta extraordinar, dar dacă nu are şansa de a fi reprezentat de cine trebuie, nu va putea să ajungă pe scenele meritate. Prima mea agenţie importantă a fost IMG, cu care încă lucrez, am fost „racolată” după concertul de la Carnegie Hall din New York, dirijat de Pierre Boulez. Acum am făcut o mică schimbare, am un agent italian dar din cadrul aceleiaşi firme. În felul acesta, am ajuns să cunosc teatrele din peninsulă şi ca urmare a audiţiilor de succes, a apărut şi acest prim contract la Opera din Roma. Va fi urmat de apariţii la Bologna în „Wilhelm Tell” sub bagheta lui Michele Mariotti, apoi la Torino în „Nunta lui Figaro”, la Verona în „Romeo şi Julieta”.

C. P.: Ai  cântat şi în alte teatre mari...

R. C.: Debutul important a fost în America, la Minneapolis, cu rolul titular din „Cenuşăreasa”, oraş în care am revenit un an mai târziu pentru Charlotte din „Werther”. Două roluri mari pentru repertoriul de mezzosoprană. La fel de importantă a fost Opera din Los Angeles unde am interpretat Mozart sub bagheta lui James Conlon, „Così fan tutte” şi „Don Giovanni”. Ca şi apariţiile la Teatrul Capitole din Toulouse, Deutsche Oper Berlin sau la Theater an der Wien.

C. P.: Vei reveni la Los Angeles...

R. C.: Da, dar... peste drum de Operă, la Walt Disney Hall, pentru colaborarea cu Los Angeles Philharmonic într-o producţie scenică cu „Così fan tutte”, dirijată de Gustavo Dudamel. Voi cânta rolul Dorabella. Va fi prima colaborare cu Dudamel, pe care abia o  aştept, pentru că îl admir enorm pentru temperamentul şi muzicalitatea absolut naturale, fireşti. Întâlnirea noastră s-a produs când cântam Zerlina la Opera de acolo; a fost o audiţie ca oricare alta, care s-a finalizat extrem de fericit pentru mine.

„Fără lied şi oratoriu, nu cred că aş putea să trăiesc”

C. P.: Ştiu că şi repertoriul vocal-simfonic îţi stă în preocupare.

R. C.: Vital a fost lucrul cu Helmuth Rilling, pentru că renumitul dirijor este un „guru” al muzicii lui Bach. Mi-a fost deschisă o lume, mi s-a dat şansa de a studia şi cânta alături de el în locuri extraordinare, am revenit frecvent pe scena Festivalului Bach din Oregon. Bach este important pentru echilibrul spiritual, chiar şi al tehnicii vocale. Pentru omogenitatea glasului ar trebui să te retragi într-un fel din operă şi să pui mai mult accent pe stilistica muzicii baroce, unde este nevoie de o tehnică foarte atent controlată şi o frazare simplă, „îngustă”, ca să zic aşa. În plus, a cânta oratoriu înseamnă să fii foarte intim cu publicul, foarte onest faţă de textul din partitură; nu mai este vorba despre un personaj scenic ci numai de persoana mea care gândeşte şi încearcă să transmită mesajul notelor. Eu, fără lied şi oratoriu, nu cred că aş putea să trăiesc. Pare foarte dramatic dar este real, am nevoie de acest taler al balanţei, ca totul să mi se pară că este aşa cum ar trebui să fie.

C. P.: Proiecte imediate?

R. C.: După Roma va urma Stuttgart, pentru „Paukenmesse” şi „Nelson-Messe” de Haydn, sub bagheta lui Jeffrey Tate.

„Învăţăm din greşeli”

C. P.: Apreciezi că rolurile de operă pe care le-ai abordat au corespuns pe de-a întregul stadiului vocii? Unde crezi că te afli şi ce-ţi propui în continuare?    

R. C.: Mă gândesc să nu mă grăbesc pentru că, dacă reflectez, spun că am făcut o singură greşeală, rolul Donna Elvira din „Don Giovanni”, la Opera din Viena. M-am lăsat puţin purtată de val, de dorinţă, de entuziasm şi de încrederea altor muzicieni importanţi în posibilităţile mele vocale. Cred însă că s-a întâmplat prea devreme şi dacă aş putea să reiau episodul respectiv probabil că aş spune „Nu!” pentru câţiva ani. Dar, învăţăm din greşeli şi calibrăm alegerile viitoare. În rest, cred că am cântat rolurile juste şi nu m-am aruncat în nimic care m-ar fi putut pune într-o zonă de disconfort vocal sau tehnic. Am cântat enorm de mult Mozart. Ce poate fi mai sănătos şi mai recomandat?

C. P.: Un masaj vocal, în genul muzicii preclasice. Apreciez ca probă de sinceritate faptul că ai amintit de Donna Elvira şi cred că va servi drept lecţie multor colegi aflaţi la începutul carierei. Aşadar...

R. C.: ... Mozart, Rossini, dar încerc să lărgesc varietatea şi prin abordarea altor roluri din sfera belcanto-ului, mai precis Adalgisa din „Norma” la Zürich, Romeo din „Capuleti şi Montecchi” sau, de ce nu, Leonora din „Favorita”. Aşadar, Donizetti, Bellini... Richard Strauss este unul dintre compozitorii pe care neapărat vreau să-i abordez şi, cândva, peste nişte ani, Bizet. Întrebarea despre Carmen o primesc frecvent.

C. P.: Poate şi din cauza look-ului, a temperamentului...

R. C.: S-ar putea, dar de această dată nu mă voi grăbi.    

C. P.: Totuşi ai cântat fragmente din „Carmen”.

R. C.: Am îndrăznit la Istanbul în concert, mi-au făcut mare plăcere şi cred că au ieşit foarte bine. Trebuie să fie un început în  orice, am atins marea cu degetul dar pentru a interpreta întreg rolul mai e nevoie de ceva timp, plus de pregătirea organică. Recunosc că acum îl studiez, îl învăţ, îl cânt, îl... descânt, îl zumzăi prin casă şi voi vedea peste câţiva ani care va fi rezultatul. Sub îndrumarea profesoarei mele, am început să ating puţin momentele principale ale operei dar nu ne grăbim, totul rămâne între cei patru pereţi de studiu.

„Studiul cu Ileana Cotrubaş este raţiunea mea de a fi”

C. P.: Celebra ta profesoară...

R. C.: ... dna Ileana Cotrubaş. Acum  20 de ani, la aniversarea Corului de Copii Radio - eram solista minunatului ansamblu –, când în sală se aflau foşti solişti printre care marea soprană, marea doamnă Ileana Cotrubaş, am avut ocazia să facem împreună o poză superbă pe care o am acasă, ca şi dânsa, la Viena. Am revăzut-o pe dna Cotrubaş acum un an şi jumătate şi am îndrăznit să-i spun că aş intenţiona să-i cânt, să-i aflu părerea şi eventual dacă dorea, şi din fericire a dorit, să lucrăm împreună. Este o persoană extraordinară şi, pentru mine, a mă afla sub tutela Ilenei Cotrubaş este o fază esenţială a carierei mele. Pentru că, lăsând la o parte că este o mare personalitate muzicală, este şi o fiinţă specială, extrem de afectuoasă. Plec de la ora de canto şi câteva minute sau ore mai târziu sau chiar a doua zi primesc un telefon în care-mi dau seama că s-a gândit la tot ce a fost sau n-a fost bine, la ce am putea să facem ca să îndreptăm o frază. Este permanent preocupată de evoluţia mea şi a studenţilor ei. Este formidabilă ca pasiune, nu numai ca profesiune. Are o generozitate absolut ieşită din comun şi nu pot să fiu decât extrem de recunoscătoare. A fost formidabil să ne întâlnim la momentul absolut just, când puteam să înţeleg ce are să-mi ofere şi să pun în practică informaţiile respective, pentru că poate cinci ani mai înainte, nu ştiu, m-ar fi... împuşcat. Cum şi spune: „Vreau să-ţi împuşc notele alea urâte!”

C. P.: Te întâlneşti des cu Ileana Cotrubaş? Cum îţi îndrumă evoluţia?

R. C.: Da, când sunt la Viena, de câteva ori pe săptămână, este o colaborare constantă şi intensă, începând prin alegerea repertoriului just. Nu mă lasă nicio clipă să mă entuziasmez prea tare şi... e bine să existe cineva care să-mi frâneze fireştile dorinţe. Studiul cu Ileana Cotrubaş este raţiunea mea de a fi. Am încredere şi în deciziile mele, pentru că sunt sigură că am învăţat să fiu onestă cu propriile posibilităţi vocale, psihice chiar, cu experienţa acumulată până acum, ca să nu mă hazardez spre altceva. Este foarte bine să existe elementul obiectiv, din exterior, care să-ţi spună: „Domnişoară, mai stai acasă la locul tău şi ia-ţi timp!” Permanent avem un dialog şi asta este fundamental. Îmi ascultă dorinţele, vorbim despre ele şi vedem ce este mai bine de făcut, în ce direcţie s-o luăm. Şi ce dirijori pot fi interesaţi de genul meu de voce, se gândeşte care ar fi cei care ar reacţiona imediat pozitiv la ce am eu de oferit la ora actuală. Este foarte important să existe nişte strategii pentru viitor pentru că tu, un cântăreţ singur, nu poţi face mare lucru. Trebuie să găseşti îndrumătorul potrivit la momentul potrivit. La fel ca şi problema impresarilor.

C. P.: Lucraţi tehnică vocală, interpretare?

R. C.: Da, chiar şi atitudine, prezenţă scenică, totul. Se începe cu vocalizele, cu aşezarea vocii în locul care trebuie şi continuăm cu interpretare, frazare. Fiind la Roma şi având marea plăcere să lucrez cu Riccardo Muti am descoperit cât de asemănători sunt cei doi mari artişti. Sunt extrem de modeşti şi umili în faţa partiturii, nu fac decât să o citească şi să o redescopere, ca şi cum ar vedea-o pentru prima dată. Cuvânt cu cuvânt, fiecare notă, fiecare culoare, de ce au scris aşa Puccini, Donizetti  sau Mozart, de ce tonalitate majoră şi nu minoră, de ce a fost plasat un cuvânt italian cu dublă consoană... Niciun moment, artişti de dimensiunea celor doi nu se pun ei inşişi înaintea partiturii. A fost o minune, pentru că de multe ori fenomenul este un pic altfel.

Revelaţia numită Riccardo Muti

C. P.: Este marele dirijor o sperietoare, un zbir?

R. C.: Nu, deloc. Auzisem atât de multe şi am fost atât de plăcut surprinsă să văd că este o persoană extraordinară, cu un umor fantastic... a spus enorm de multe glume napolitane şi siciliene. Pot să-mi imaginez că este un zmeu când are motive, când lumea nu este dispusă să facă muzică sau nu este pregătită; dar atunci când te comporţi ca un profesionist şi cu respect, cu modestie faţă de ce este scris în partitură, el vine în întâmpinarea ta.

C. P.: Cum a decurs pregătirea spectacolului cu „Manon Lescaut”? 

R. C.: Am început cu trei zile de repetiţii muzicale cu pian, Muti şi cu noi toţi am parcurs partitura, analizând fiecare cuvânt, pronunţia, intenţiile, numai ce scrie pe portative, fără devieri. Nu a existat frază peste care să se treacă fără să-i înţelegem esenţa. Ce a fost interesant pentru mine este, de exemplu, că nu ţine cont unde se respiră. Pe mine m-a surprins faptul că a spus că „atâta timp cât nu respiraţi la jumătatea cuvântului, eu voi prefera să respiraţi înaintea ultimului cuvânt dar finalul frazei să nu-şi piardă din tensiune, din energie. Nu este neapărat nevoie să faceţi fraze lungi, să daţi impresia că aveţi o respiraţie enormă şi să vă pierdeţi, iar fraza să cadă la final”. Şi, ca dovadă, ascultându-mi colegii, mi-am dat seama că într-adevăr nu deranjează, atâta timp cât intenţia este puternică. Ne-a explicat şi că tendinţa este ca atunci când cânţi piano să pierzi şi din energie. Dă mai mult timp anumitor acute sau nu te lasă să stai prea mult pe altele, pentru a nu se abate de la scriitura pucciniană. Tot timpul a ascultat şi varianta celui de faţă, a fost un dialog, Muti nu a venit cu idei fixe pe care să le impună. Spunea: „Da, poate merge şi cum vrei tu, dar uite cum văd eu”. Muti este o şcoală, a fost o lecţie pentru mine şi am avut marele noroc să fiu acolo. Cred că am învăţat extrem de mult şi pentru roluri viitoare. A fost o revelaţie. După cele trei zile de repetiţii la cabină, au urmat şapte la scenă, inclusiv antegenerala şi generala.

C. P.: Ai primit indicaţii speciale pentru micul tău rol, al Madrigalistului?

R. C.: Mi-a făcut cel mai frumos compliment, a crezut că sunt italiancă, din Toscana chiar. Când am răspuns că sunt din România, din Bucureşti, mi-a spus: „Allora, un bello complimento”. La mine a fost un singur moment unde mi-a zis că aş fi putut să fac ceva mai bine şi anume diferenţa între vocala „e” închisă şi deschisă, pe care nici italienii nu o fac; dar pentru că italiana mea era atât de bună, mi-a indicat o mică diferenţă la un început de frază; în rest nimic, din fericire. Într-un rol mic este destul de greu să confirmi ce poţi, nu-i timp să te redresezi, să repari, să convingi ulterior. Este o singură şansă, fiecare secundă contează.

O fată splendidă, o artistă desăvârşită - Anna Netrebko

C. P.: În rolul titular a fost Anna Netrebko. Ce impresii ai?

R. C.: Este o fată splendidă, numai cuvinte de laudă la adresa ei, a personalităţii ei. O femeie superbă, o artistă desăvârşită, o cântăreaţă extraordinară şi un om dulce, onest, foarte simpatic. Admir foarte tare genul acesta de oameni care, cu toată faima şi renumele de care se bucură, afişează normalitate, simplitate, naturaleţe. Cunosc destul de multe staruri, dar cele adevărate sunt ca ea. Oameni modeşti, fireşti. Am râs cu ea foarte mult, am petrecut puţin. A debutat în rolul Manon. La primele repetiţii părea o şcolăriţă cu dorinţa de a învăţa, de a reţine absolut tot ce i se propunea, de a repara poate, de a progresa. În spectacol a fost fantastică.

C. P.: Cum a fost relaţia ei cu maestrul Muti?

R. C.: Ca de la elev la profesor, ceea ce este normal şi de apreciat, dar şi o relaţie de colegialitate, de amiciţie.

C. P.: Anna Netrebko îşi schimbă acum repertoriul.  Ţi se pare că face un pas prea îndrăzneţ?

R. C.: Nu. Cred că-şi ascultă vocea şi cred că ea îl cere, de un astfel de repertoriu are acum nevoie. De când a devenit mamă, s-au produs schimbări evidente, timbrul, glasul s-au rotunjit, moliciunile sunt altele, omogenitatea este alta, spectrul s-a lărgit. Cred că noul repertoriu reprezintă alegerea justă. Vocea ei s-a mărit, cere acum altceva. „Manon Lescaut” este exact ce-i trebuie, un balsam pentru voce, se simte. Nu a avut niciun moment de slăbiciune. În plus, este un „animal de scenă”, fără nimic artificial sau improvizat. Convinge prin talentul ei.

Pentru Chiara Muti, jocul actoricesc este primordial

C. P.: Aţi lucrat cu regizoarea Chiara Muti, fiica maestrului. Cum s-a colaborat?

R. C.: Cu dirijorul, a fost optim, asta şi poate pentru că, fiind din aceeaşi familie, au avut ocazia să pregătească din timp producţia. Nu au existat tensiuni sau momente de neînţelegere între cei doi. Montarea respectă muzica şi asta, evident, a făcut uşoară colaborarea. Chiara este actriţă şi pentru ea jocul actoricesc este primordial. Şi a avut şi cu cine lucra, pentru că toţi colegii mei sunt nu numai buni cântăreţi ci şi actori. Chiara e tânără, foarte modestă, accesibilă, ideile au venit din toate părţile. S-a întâmplat ca ea să propună ceva şi dacă nu ni s-a părut prea bine, noi să venim cu un plan B şi să ne întâlnim undeva la mijloc. Cred că a studiat un pic şi baletul, producţia este presărată cu momente coregrafice care îi dau o eleganţă aparte. O producţie fină, elegantă; şi Manon este elegantă, dulce, nu intră în sfera durităţii sau a simplităţii brute, totul este foarte delicat, ca o pictură.

C. P.: Cum crezi că s-a stabilit distribuţia?

R. C.: În ceea ce priveşte soliştii pentru rolurile principale, în mod sigur a fost alegerea maestrului Muti. Pentru rolurile mai mici, cred că responsabilitatea a avut-o Speranza Scapucci, pianista şi asistenta lui de foarte mulţi ani, fostă corepetitoare la Opera de Stat din Viena şi dirijoare în devenire. Ea îi cunoaşte gusturile...

C. P.: Roxana, ai cântat recent la Bucureşti. Pe când revenirea.?

R. C.: Să cânt pe scenele din România şi din Bucureşti, este important pentru mine. Îmi doresc să revin, dar trebuie să dorească şi alţii, aşa că sper că proiectele se vor concretiza într-un fel. Sunt mulţi tineri şi mulţi oameni acum în Bucureşti, în România, care sunt interesaţi, pasionaţi, şi-şi doresc ca oraşele noastre să funcţioneze în plan cultural la fel precum alte oraşe importante europene.                                

Interviul a fost publicat anterior în

Cronica muzicală on-line şi Revista CULTURA.