Inamicul e aproape VIDEO
0
Prin „Dunkirk“, despre retragerea eroică a englezilor din faţa forţelor germane în cel de-al doilea război mondial, e posibil ca britanicul Christopher Nolan să fi realizat filmul de război absolut al acestui început de mileniu.
Filme de război bune, chiar extraordinare, s-au mai făcut, inclusiv despre retragerea franco-britanicilor de la Dunkerque, dar prin acest „Dunkirk“ (care e, de fapt, un „Ziua cea mai lungă“ sau „Salvaţi soldatul Ryan“ trecute prin „Interstellar“, stilistic vorbind) multitratul regizor Christopher Nolan a găsit tonul corect, adecvat acestui început de secol în care instinctele belicoase, crezute adormite sau chiar dispărute prin extinderea civilizaţiei postindustriale, s-au redeşteptat brusc, şi vorbesc pe continentul european.
O „victorie în înfrângere“
Nimic clişeistic, eroizator, nu mai vorbesc de patriotard, nu se mai află în discursul lui Nolan, cu excepţia speech-ului lui Churchill de la sfârşit, care dă însă seama de un moment istoric (în plus, germanii – alias „nemţii“ – sunt denumiţi generic, pentru a nu mai alimenta prejudecăţiile şi fobiile naţionale, „inamicul“, prezenţă altfel neliniştitoare, dar nedesluşită niciodată). Chiar dacă relatează un moment istoric şi o situaţie totuşi eroice, realizate mai ales prin aportul şi mobilizarea oamenilor simpli, a englezilor de rând, filmul lui Nolan – prin abordarea aproape epidermică a războiului, prin senzaţia pe care ţi-o creează în permanenţă că te afli, la rândul tău, „atunci şi acolo“ – face foarte clar faptul că nu este nimic frumos şi bun într-un război, că nu este vorba decât de moarte, groază şi noroi (spre deosebire, de exemplu, de un „Hacksaw Ridge“ al lui Mel Gibson, eroizator, patriotard şi machist).
Este abordarea corectă într-un moment în care, cum spuneam, armele încep din nou să vorbească, în extinsul spaţiu eurasiatic. Orice (mare) film de război este, implicit, unul anti-războinic, iar „Dunkirk“, la rândul său, cu asupra de măsură. Episodul de la Dunkerkue este o aşa-numită „victorie în înfrângere“, una care, cu tot dezastrul militar, forjează o identitate colectivă sau chiar naţională (similar celor de la Câmpia Mierlei, pentru sârbi, sau „bătăliei de la Alamo“, pentru identitatea americană emergentă), şi nu degeaba Christopher Nolan îşi dorea de multă vreme să realizeze acest proiect de suflet. Regizorul este şi autorul exclusiv al scenariului, şi ambele departamente sunt de domeniul excelenţei.
„Enemy at the Gates“ Urmează Bătălia Angliei
Montaj demn de Griffith
Cum reuşeşte totuşi Nolan, aflat într-o deosebită vervă şi imaginaţie regizorală, să realizeze acest efect, în cele doar 100 de minute ale filmului? Aici nu este vorba doar de tehnică şi de efecte speciale, aflate bineînţeles la un nivel impecabil, ci, cum spuneam, de viziune regizorală, de poezie şi imaginaţie, care transformă „Dunkirk“ (cu tot bugetul său) într-o bijuterie „de autor“. Pentru a descrie dezastrul şi, apoi, „miracolul de la Dunkerque“, scenaristul Nolan alege trei situaţii umane, trei grupuri de oameni obişnuiţi, de la „firul ierbii“, care sunt urmăriţi pe parcursul întregului film: un grup de soldaţi de pe dig, unul de salvatori de pe mare şi unul dintre piloţii din aer (Tom Hardy).
Cele trei poveşti sunt montate paralel de-a lungul celor 100 de minute, dar montajul paralel este şi unul discontinuu, deşi totuşi liniar, pentru că cele trei situaţii (paradigmatice), aşa cum suntem avertizaţi de la începutul filmului, au durate de timp diferite: o săptămână, o zi şi o oră. Nolan a fost mereu interesat de jocul cu timpul, de impactul duratei asupra conştiinţei şi asupra naraţiunii filmice („Memento“, „Interstellar“), şi rezultă (ajutată şi de cvasi-absenţa dialogului, în multe dintre pasaje) o bizară, halucinantă abordare a războiului, în care pe de-o parte te simţi scufundat, imersat în evenimentul de-acum 77 de ani, pe de alta practici o stranie detaşare, ca şi cum ai asista la o halucinaţie colectivă („războiul/istoria ca vis“, ca la Wajda sau Jancso).
Comandantul Bolton (Kenneth Branagh) nu-i un Napoleon, ci doar un martor mut al Istoriei în marş
„Războiul ca vis” sau coşmar
În acest sens, nu ni se spun prea multe despre detaliile istorice care provoacă şi explicitează evenimentul, acestea sunt exilate de scenariu (apare un ofiţer pe ponton, interpretat de Kenneth Branagh, dar e mai mult paradigmatic pentru o tipologie); în măsura în care nu ai cunoştinţe istorice, nu prea înţelegi ce s-a întâmplat şi de ce. E clar că nu asta e important pentru Nolan, că autorul vrea să vorbească despre ceva mai esenţial. Suntem departe de reconstituiri emfatice şi pretins „documentate“ istoric, de fapt filme de propagandă retroactivă crase („Ziua cea mai lungă“, „Tora! Tora! Tora“), dar şi de momentul în care tehnologia îi permite lui Steven Spielberg să-l imerseze pe spectator în grozăvia debarcării de pe plaja Omaha („Saving Private Ryan“, altfel un film în continuare patriotard).
Nolan nu face abuz de împuşcături, gloanţe, efecte sonor-auditive şi vizuale ca acolo, nici nu arată naturalist răni, membre împrăştiate şi alte orori ca acolo sau ca-n filmul recent al lui Gibson, dar – fără toate acestea – impactul său asupra spectatorului, perceperea de către acesta – aproape epidermică, cum ziceam – a războiului, sunt mult mai profunde. Există 15 minute halucinante despre dezastrul de la Dunkerkue în filmul „Atonement” (2007) al lui Joe Wright, care descrie cu mână de maestru acea euforie halucinogenă a dezastrului, şi de-aici pleacă, în demersul său, filmul lui Nolan. Ideatic doar, însă, pentru că stilistica nolaniană e complet diferită de calofilismul lui Wright, iar „Dunkirk” este reprezentativ în cea mai înaltă măsură pentru estetica atât de particulară a acestui autor.
Info
Dunkirk (coproducţie, 2017)
Regia: Christopher Nolan
Cu: Tom Hardy, Kenneth Branagh, Mark Rylance, Cillian Murphy
5 stele
Citeşte şi: „Un caz de conştiinţă“ – cronica la filmul „Hacksaw Ridge“ (2016) al lui Mel Gibson
PORTRET DE REGIZOR
Christopher Nolan – un artist în blockbustere şi filme de gen
Încet-încet, regizorul britanic Christopher Nolan (londonez get-beget, născut în metropola insulară pe 30 iulie 1970, aşadar „la mulţi ani!“ pentru duminică, zi când împlineşte 47 de ani), s-a impus ca unul dintre cei mai îndrăzneţi, vizionari şi înzestraţi cineaşti contemporani, dacă nu chiar cel mai important din generaţia sa (a trecut, astfel, pe locul ocupat până nu demult, în anii ’90 şi 2000, de americanul David Fincher, autor însă, în ultima vreme, a unor filme destul de „subţiri“, cel puţin faţă de capodoperele anterioare). Remarcabil este că a reuşit asta activând, în cea mai mare parte a carierei, în zona filmelor de public şi de gen, a blockbuster-elor, considerate (doar) comerciale, în orice caz mai puţin propice filmului de artă, mai bine zis „de autor“.
Se joacă cu mintea ta
Nolan nu s-a trezit însă, de la bun început, cu atâţia bani pe mână şi a început, de fapt, să lucreze în zona filmelor independente cu buget scăzut, pentru a ajunge mai apoi la unele dintre cele mai mari şi scumpe (dar şi bune) blockbuster-e făcute vreodată. În toate aceste secţiuni ale carierei lui, a primat însă originalitatea şi inspiraţia regizorală, care l-au remarcat de la început (şi indiferent ce a lucrat) ca un „autor“. Succesul uriaş cu „Memento“ (ce înseamnă o idee genială!) a făcut ca studiourile să aibă încredere în el şi să-i dea pe mână, pentru început, un „Batman“, care va deveni, mai târziu, trilogia „The Dark Knight“.
Ideea genială îi aparţinea însă fratelui regizorului, Jonathan Nolan, din a cărui povestire „Memento Mori“ Christopher a tras atunci scenariul filmului, frate cu care va colabora des ulterior în ce priveşte scenariile. Viitorul regizor a început să facă filme scurte de la 7 ani, dar debutul în lungmetraj este asigurat de thrillerul „Following“ (1998). Succesul lui „Memento“ (2000) – şi al unui alt thriller în trena acestuia, „Insomnia“ (2002, cu Al Pacino şi regretatul Robin Williams) – îl duce la „Batman Begins“ (2005, cu Christopher Bale), punct de plecare al trilogiei Cavalerului Negru. Restul e istorie. Indiferent, însă, de gen sau de buget, filmele lui Nolan („The Prestige“, „Inception“, „Interstellar“) au întotdeauna o structură nonlineară sau un final neaşteptat şi năucitor, sunt ceea ce se cheamă mindblowing.
Top 5 filme importante
1. Memento (SUA, 2000)
2. Dunkirk (coproducţie, 2017)
3. Interstellar (coproducţie, 2014)
4. The Prestige (SUA-Marea Britanie, 2006)
5. Inception (SUA-Marea Britanie, 2010)
Citeşte şi:
„Relativitatea pentru tonţi“ – cronica la „Interstellar“ (2014), precedentul film al lui Christopher Nolan
„Gotham trebuie distrus“ – cronica din 2012 la filmul „The Dark Knight Rises“ al lui Christopher Nolan
Se încarcă comentariile...
