Manon, din nou la Bucureşti

Nesfârşite aplauze în picioare pentru Sarah Lamb şi Vadim Muntagirov la Covent Garden, în finalul celui mai frumos balet din lume — Manon. Şi lacrimi pe obrazul multor spectatori din sala de proiecţie a Happy Cinema de la Bucureşti. Pentru că, în timp ce Manon Lescaut murea pe scenă, aceşti spectatori simţeau că moare ceva din ei. Desigur, nu toţi, ci doar cei pentru care baletul contează.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Acum doi ani, Manon era Marina Minoiu, pur şi simplu tulburătoare, cu o alură tragică, premonitorie. Nimeni nu bănuia că această premoniţie va depăşi limitele scenei şi se va extinde peste un teatru întreg. Des Grieux era Dawid Trzensimiech, un dansator de la Royal Ballet venit la Bucureşti pentru superba aventură a baletului românesc condus de Johan Kobborg. A fost un şoc acel Manon, nu semăna cu nimic din rutina clasică a coregrafiilor lui Petipa reinterpretate. Era o poveste, în care muzica lui Massenet era pusă în valoare extraordinar de aranjamentul lui Martin Yates, care şi dirija. A dirijat şi în seara asta şi am simţit un nod în gât văzându-l în fosă. Muzica şi mişcarea coregrafică se potriveau atât de bine încât, pentru o dată, emoţia în faţa unui balet egala emoţia de la finalul unui spectacol bun cu opera omonimă. Ţin minte că, la premieră, multă lume era uimită de Marina şi fiecare încercam să ne imaginăm cum va fi Alina Cojocaru atunci când va prelua rolul în următorul spectacol. N-a mai apucat. În timp ce pe scena Operei dansa cea mai frumoasă şi mai talentată generaţie de dansatori, în culisele teatrului se pregătea revolta mediocrităţii ofensate de succesul celor buni. Aşa a fost să fie: apogeul baletului ONB s-a numit Manon şi a coincis cu sfârşitul unei perioade de doi ani în care am fost şi noi acolo, la nivelul de excelenţă a lui Royal Ballet. Au fost şase spectacole atunci, iar eu am văzut patru dintre ele, sperând în secret că nu vor fi ultimele. Acum le regret amar pe cele două la care n-am mai ajuns. Azi, Marina e la Copenhaga, iar Dawid la Varşovia, Alina şi Francesca sunt la Londra şi o duzină de dansatori talentaţi şi valoroşi sunt prin Europa. Noi am rămas cu regretele, torţionarii au rămas cu clădirea, căci ce fac ei nu mai interesează pe nimeni.

Kenneth MacMillan a conceput coregrafia pentru Manon în 1974. Alături de el era Nicholas Georgiadis, care a conceput decorurile şi costumele ale căror culori se completau într-o serie de tablouri de un bun gust desăvârşit. Muzica a fost un colaj de momente muzicale din creaţia lui Jules Massenet, dar evitându-se preluarea secvenţelor din opera Manon. Sigur, mai toate baletele spun o poveste, dar parcă nici unul nu era atât de coerent ca acesta, iar premiera a uimit. Publicul a fost cucerit, dar criticile au fost împărţite, însă succesul a fost atât de mare, încât Manon a devenit în timp o coregrafie reprezentativă pentru Royal Ballet, tot atât de mult pe cât Lacul lebedelor este reprezentativ pentru Bolşoi Teatr. N-am să vă spun povestea. Romanul abatelui Prévost e o lectură de bază pentru un spectator de operă şi, graţie lui MacMillan, şi pentru cel de balet. Să amintesc doar că MacMillan le-a cerut dansatorilor să-l citească înainte de a se arunca în vâltoarea mişcărilor pe care le imaginase.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.