Mircea Cărtărescu îi desfiinţează pe critici: "Sunt o groază care nu au legătură cu literatura!"

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mircea Cărtărescu
Mircea Cărtărescu

Autorul trilogiei  „Orbitor” mărturiseşte că îi convine că volumele sale sunt „mereu subiect de dispută între critici“. Mircea Cărtărescu este convins că ar ieşi tot câştigător, dacă aceiaşi critici literari care au participat la ancheta „Romanul românesc al deceniului“ ar fi întrebaţi „care este cel mai prost roman al deceniului“.

Cum vă găseşte primăvara lui 2010?

Proaspăt întors în ţară după câteva luni berlineze în care întunericul, frigul şi umezeala mi-au tăiat tot cheful. Plictisit de iarna care nu se mai termină. Ahtiat după soare ca o plantă care a dat lăstari palizi în cine ştie ce debara. Dornic de seri calde bucureştene, de întâlniri cu prietenii, de viaţa densă, balcanică din umbra ruinelor în floare. E prima dată când sunt fericit că m-am întors acasă.

Cum comentaţi faptul că, potrivit opţiunilor exprimate de criticii literari, în numărul trecut din „Adevărul literar şi artistic" trilogia „Orbitor" este cel mai bun roman românesc apărut în intervalul 2000-2010 (cu precizarea că primul volum a apărut în 1996)?

N-are niciun fel de relevanţă. Nu vreau să par nerecunoscător, le mulţumesc celor care au menţionat cartea mea (sau câte-o parte din ea) printre primele cinci din top. Dar încă de la-nceput trebuie spus că astfel de anchete sunt zona de „little talk", de bârfă şi de jocuri de societate a actului critic. Interesante, pentru că uneori, ca în cazul de faţă, spun ceva despre starea criticii (mai curând decât despre starea literaturii) la un moment dat, despre felul în care e configurat spaţiul literar, despre idiosincraziile şi bursa zvonurilor din lumea literară. Dar în niciun caz demne de a fi luate în serios ca diagnoză literară. „Orbitor" a ieşit din pură întâmplare pe primul loc. Nu mi-am dorit acest lucru, nu sunt mândru de el, nu mi se pare că rezultatul acestei anchete adaugă sau scade ceva din valoarea şi interesul cărţii, câte or fi. De altfel, dacă întrebarea anchetei ar  fi fost „Care e cel mai prost roman al deceniului trecut?" şi participanţii ar fi rămas aceiaşi, sunt convins că tot eu aş fi ieşit pe primul loc.

De ce?

Nu de ieri, nici de alaltăieri cărţile mele sunt în situaţia asta pitorească, ci de treizeci de ani încoace. Şi nu pot să sper decât că ea va rămâne aceeaşi până la sfârşit. Nu scriu pentru toată lumea. Nu ţin să plac tuturor. Literatura e diversă, gusturile sunt diverse. Îmi convine situaţia non-laodiceeană a cărţilor mele, mereu subiect de dispute între critici. Dacă m-au supărat vreodată verdictele critice a fost numai când am bănuit că ele sunt pornite din rea-credinţă, din servilism, din răzbunare, din politici literare (şi în ultimul timp din politica propriu-zisă), din laşitate.

„Adevărul nu e niciodată la mijloc"

Ancheta de faţă e irelevantă din foarte multe motive. Criticii convocaţi au fost prea puţini pentru ca, măcar statistic, rezultatul să fie omologabil. Împrăştierea răspunsurilor e prea mare. Apoi, au fost convocaţi în mod egal, cei buni şi cei penibili, din toate generaţiile, poate în speranţa că, adevărul fiind pe undeva pe la mijloc, topul va căpăta obiectivitate. Dar adevărul nu e niciodată la mijloc.

Nu poţi găsi o fărâmă de adevăr, măcar, într-o glumă proastă ca Iovănel sau într-un carierist îngâmfat gen Cristea-Enache. În cazul lor, verdictul trebuie luat întotdeauna invers ca să devină credibil. Odinioară, blestemul suprem în literatură era „lăuda-te-ar Bogdan-Duică", acum, dacă te laudă Cristea-Enache, poţi fi sigur că ai dat un rateu. Sunt foarte mândru că unii critici m-au pus pe primul loc, dar la fel de

mândru că alţii nu m-au menţionat deloc sau au găsit cărţile mele submediocre. M-a amuzat foarte tare Paul Cernat, care-a reuşit performanţa de contorsionist să mă pună pe primul loc cu o parte a cărţii mele, fără să uite să menţioneze - a suta oară - că o altă parte a ei e proastă. Aşa e când vrei să împaci prea multă lume.

„Opţiuni monstruoase şi fermecătoare"

Cum aţi descrie alegerile criticilor?

Dincolo de cartea mea, showul critic dezvăluit de această anchetă este fascinant şi tulburător ca vechile spectacole de bâlci cu femei cu barbă şi oameni-elefant. Pe unii i-a şocat, pe alţii i-a indignat, eu personal am găsit multe dintre opţiuni monstruoase şi fermecătoare. E uimitor să vezi câţi critici trăiesc în lumi paralele, fără nicio legătură cu literatura română actuală sau cu literatura în general. Am avut şi altădată câte un Iorga (în calitate de critic literar) sau câte un Unghianu, dar parcă niciodată atâţi ciudaţi adunaţi la un loc ca azi.

Ce părere aveţi despre volumele din top?

Mircea Cărtărescu spune că nu scrie pentru toată lumea, că nu ţine să placă tuturor

Mircea Cărtărescu spune că nu scrie pentru toată lumea, că nu ţine să placă tuturor

În privinţa cărţilor din top, ce să spun? Am citit trei dintre ele, fără să mă socotesc pe mine. N-am apucat să citesc „Asediul Vienei", poate că e bună. Crăciun şi Cimpoeşu sunt optzecişti de evident talent. „Teodosie cel mic" e o jucărie în sens nabokovian, o dovadă de virtuozitate literară. Dar parcă totuşi ceva sună a doagă în acest top. Cărţile nu se leagă, ele nu dau seama de o lume literară coerentă. Par parte dintr-un experiment asemenea celui propus de Borges în „Tlön": mai multe cărţi eteroclite sunt atribuite unui singur autor şi-apoi se-ncearcă un portret psihologic al autorului fictiv astfel construit. Nimeni n-ar putea spune cum arată literatura română de azi luându-se după acest top. E drept, cinci cărţi sunt şi prea puţine ca să definească un deceniu literar. Dacă topul ar fi fost extins la zece cărţi, poate-am fi avut o imagine mai bună. I-am fi avut atunci în top pe Filip Florian, pe Radu Aldulescu şi pe Cristian Teodorescu, a cărui revenire între cei mai buni prozatori români mă bucură în mod deosebit. Dar nu am fi avut, mai departe, câteva dintre cele mai extraordinare cărţi ale deceniului,  între care „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară" a lui T.O. Bobe - carte de primele trei locuri în top, după biata mea părere - şi capodopera de oralitate „Muzici şi faze" a lui Ovidiu Verdeş. Ambele abia dacă au fost menţionate. Nu am fi avut, mai departe, nicio scriitoare (Gabriela Adameşteanu a fost menţionată de câţiva, dar nu ştiu dacă ar fi prins Top 10), căci Ioana Pârvulescu - cu superbul „Viaţa începe vineri" - , Ana Maria Sandu, Cecilia Ştefănescu sau Ioana Bradea nu par să fi impresionat prea mult criticii convocaţi pentru anchetă. Şi, totuşi, toate sunt excelente prozatoare. Cel mai ciudat e că însuşi redactorul-şef al suplimentului „Adevărul literar", Cezar Paul-Bădescu, n-a fost menţionat, cred, deloc în anchetă, deşi „Luminiţa mon amour" e o carte de o rară savoare satirică.

„Orbitor" este„o confederaţiede romane"

Ce loc ocupă „Orbitor" printre cărţile pe care le-aţi publicat de-a lungul anilor?

Am mai spus-o: „Orbitor" e portavionul modestei mele flote. În jurul lui se grupează şi nave masive, crucişătoare şi fregate, dar şi remorchere, şalupe şi chiar bărci uşoare. Fiecare are sensul ei în ansamblu, căci o flotă formată numai din portavioane sau din crucişătoare nu poate exista. Şi, aşa cum un portavion nu e propriu-zis o navă, ci un oraş plutitor, la fel „Orbitor" nu e un roman (poate ceea ce sună fals în topul celor cinci cărţi e chiar prezenţa cărţii mele, până la urmă), ci o confederaţie de romane care se constituie în ceva neromanesc şi poate chiar neliterar ca motivaţie şi ca mesaj. Cel mai ciudat lucru mi se pare să disociezi secţiuni bune şi secţiuni proaste în această carte. Dacă spui: „Prima parte a fost bună, iar ultima e un fiasco", te înşeli în mod sigur, fie în privinţa primei părţi, fie a ultimei. Căci e ca în Scriptură: „Neghiobilor, oare cel ce a făcut partea din afară a paharului nu a făcut şi partea dinăuntru?"

Pe care dintre cărţile dvs. o consideraţi acum cea mai bună? Dar cea mai dragă?

M-aţi putea întreba la fel de bine „Care dintre organele corpului tău e cel mai bun, sau îţi este cel mai drag?" N-aş putea răspunde decât: toate în aceeaşi măsură. Nu ochii în detrimentul inimii, nu creierul în detrimentul ficatului. Degetul mic pare irevelant, dar n-ai vrea să-ţi fie retezat. Scrisul meu e unitar, dar fiecare carte a mea e diferenţiată de celelalte şi serveşte o altă funcţie. Eu nu scriu romane, ci încerc „să-mi înţeleg situaţia", cum scria Kafka.

Dacă v-aţi putea detaşa o clipă de propria scriere... Care credeţi că sunt punctele forte ale trilogiei?

„Orbitor" are un singur punct forte: faptul că există. Oricât l-ar ignora unii, „Orbitor" se încăpăţânează să existe.

Dar punctele slabe?

Găsiţi într-o cronică a lui Paul Cernat, repetată apoi la nesfârşit, o listă întreagă cu „e inadmisibil că..." Cred că e de ajuns, deocamdată.

Aş repeta ultimele două întrebări cu privire la literatura noastră de după 2000. Care sunt plusurile şi minusurile ei?
 
Condiţiile în care s-a făcut literatură în ultimul deceniu în România au fost - şi sunt mai departe - atât de vitrege, încât e de mirare că s-au mai scris cărţi. Dacă nu ar fi avut pluta de salvare numită „Polirom", tinerii scriitori din ultimul deceniu poate că n-ar fi existat. Plusurile sunt întotdeauna cele câteva cărţi frumoase. Minusurile - viaţa literară atomizată, resentimentară, menţinută de critici mercenari, fără nicio dimensiune etică.

„Nu e nicio grabă"

Împreună cu scriitoarea Ioana Nicolaie, soţia sa

Împreună cu scriitoarea Ioana Nicolaie, soţia sa

Există vreun scriitor contemporan, din România sau de aiurea, cu care simţiţi că aveţi afinităţi evidente?

Cu foarte mulţi, cu toţi cei adevăraţi, cu cei a căror literatură o iubesc.

Când sunteţi mulţumit de o carte pe care aţi scris-o dumneavoastră înşivă?

Niciodată. Uneori am fost fericit la terminarea unei cărţi, dar mulţumit, niciodată.

Cum arată literatura ideală pentru Mircea Cărtărescu?

Nu ştiu şi, ca să fiu sincer, am obosit tot răspunzând.

Ca scriitor, vă reproşaţi ceva?

Ca scriitor şi ca om îmi reproşez mult mai multe decât o fac cei mai înverşunaţi adversari ai mei.

Tot ca scriitor, de ce vă temeţi cel mai tare? Şi ce vă bucură cel mai tare?

Mă tem că nu voi mai putea scrie la nivelul de până acum. Mă bucură că n-am ajuns încă acolo.

Pe când următoarea carte?

Următoarea carte? Sper că va ieşi cam într-o lună. Lucrez acum la ceva din care nu ştiu cum o să ies teafăr. Din fericire, nu e nicio grabă. 

"E uimitor să vezi câţi critici trăiesc în lumi paralele, fără nicio legătură cu literatura română actuală sau cu literatura în general."
Mircea Cărtărescu
scriitor

"Condiţiile în care s-a făcut literatură în ultimul deceniu în România au fost - şi sunt mai departe - atât de vitrege, încât e de mirare că s-au mai scris cărţi."
Mircea Cărtărescu
scriitor

„Orbitor", cel mai bun roman al deceniului

Interviul publicat în acestă ediţie a suplimentului „Adevărul literar şi artistic" urmează anchetei „Romanul românesc al deceniului", apărută în numărul anterior. Zece dintre criticii literari invitaţi să participe la acest demers jurnalistic au dat curs iniţiativei noastre. Ne-au răspuns, în ordine alfabetică, Paul Cernat, Marius Chivu, Al. Cistelecan, Daniel Cristea-Enache, Mihai Iovănel, Ion Bogdan Lefter, Dan C. Mihăilescu, Simona Sora, Andrei Terian şi Alex. Ştefănescu.

Specialişti din generaţii diferite au propus, fiecare, un top 5 al celor mai bune romane publicate de scriitorii români în intervalul 2000-2010, însoţit de un argument. În urma calculelor efectuate în funcţie de sistemul de notare pe care l-am adoptat (5 puncte pentru poziţia 1, 4 puncte pentru poziţia 2, 3 puncte pentru poziţia 3, 2 puncte pentru poziţia 4 şi 1 punct pentru poziţia 5), trilogia „Orbitor" de Mircea Cărtărescu s-a situat pe primul loc. Pe poziţia a doua s-a clasat romanul lui Horia Ursu, „Asediul Vienei", urmat de „Teodosie cel Mic" de Răzvan Rădulescu, „Pupa Russa" de Gheorghe Crăciun şi „Povestea Marelui Brigand" de Petru Cimpoeşu. 

Scriitor de trei decenii

Mircea Cărtărescu, 53 de ani, este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români ai ultimelor decenii. A debutat în 1980 cu volumul de versuri „Faruri, vitrine, fotografii...", distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Au urmat numeroase volume de poezie, proză, eseu şi publicistică. Printre acestea se numără „Levantul" (1990), „Nostalgia" (volum apărut iniţial sub titlul „Visul", publicat integral în 1993), „Travesti" (1994) şi trilogia „Orbitor" („Aripa stângă" - 1996, „Corpul" - 2002 şi „Aripa dreaptă" - 2007), cele două volume de „Jurnal" (2001, 2005) sau  „De ce iubim femeile" (2004).

Este prezent cu texte într-o mulţime de volume colective şi antologii. De-a lungul anilor, cărţile sale au fost traduse şi publicate în Franţa, SUA, Germania, Israel, Polonia, Olanda, Spania şi Bulgaria. Scriitorul a beneficiat de numeroase burse de creaţie şi de rezidenţe în străinătate.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite