Noapte verdiană la Arena din Verona

Un colaj din marea trilogie a maestrului de la Busseto a fost programat la Arena veroneză într-o singură noapte, în 26 august. Câte un act din fiecare operă, al II-lea din „Rigoletto”, al III-lea din „Trubadurul” şi ultimul din „Traviata”, prefaţa aparţinând Uverturii „Forţa destinului” în interpretarea scenică a Corpului de balet al teatrului.

„Noaptea de operă verdiană” a fost un prilej pentru întâlnirea cu mulţi cântăreţi, unii mai puţin sau deloc cunoscuţi, alţii consacraţi, figurând sau nu în distribuţiile celor 45 de spectacole care s-au desfăşurat vreme de 72 de zile în cadrul celei de-a 96-a ediţii a festivalului.

         Cu concursul Orchestrei, Corului (pregătit de Vito Lombardi) şi Corpului de balet (coordonare Gaetano Petrosino), serata a fost dirijată de Andrea Battistoni, în timp ce producţia, unică, a aparţinut unei echipe tot italiene, Stefano Trespidi (regie şi costume), Michele Olcese (decoruri), Paolo Mazzon (lighting design), Sergio Metalli (proiecţii).

         Fragmentele din cele trei titluri au fost tratate regizoral în funcţie de amploarea acţiunii, aşa încât „Rigoletto” şi „Traviata” au beneficiat de montări minimaliste, cu puţine obiecte de decor, în timp ce ampla desfăşurare scenică a avut loc în „Trubadurul”, cu mase mari de soldaţi, multă tehnică de luptă, turnuri, steaguri, şi spectaculoasă pirotehnie. Părea că peluza arenei luase foc.

„Forţa destinului”. Uvertura        

Deschiderea coregrafică cu uvertura verdiană a fost semnată de Luc Bouy în stil de dans clasic, pe poante, schematic şi fără acea mare dinamică a mişcării ce ar fi trebuit să reproducă textura dramatică. Am apreciat însă interpretarea dirijorului, care a oferit o versiune fulgurantă, cu direcţionări aproape toscaniniene, în care s-a depărtat de anumite licenţe ce se întâlnesc în diverse lecturi de astăzi. Mă refer în mod precis la graba cu care mulţi şefi de orchestră încheie frecvent scurtele măsuri „Grandioso” („Tutta forza - ritenuto”) dinspre final. Battistoni a accentuat indicaţia compozitorului prin „ralentando”-ul unor acorduri apăsate, majestuoase, răscolitoare.

         Ca personalitate, dirijorul s-a remarcat şi prin accentuarea tulburătoare a eteratelor viori din Preludiul actului din „Traviata”.

„Rigoletto”

Tenorul kosovar Rame Lahaj a venit în rolul Ducelui de Mantua cu un glas nu foarte amplu, dar plăcut timbrat şi cu „cantabile” frumos în aria „Parmi veder”. Dorind să cânte eroic  cabaletta „Possente amor”, a „împins” multe sunete şi a evitat Do-ul final înalt, ce-i drept nescris în partitură, dar aflat la dispoziţia tenorilor cu certitudini acute.

Soprana americană Lisette Oropesa, foarte căutată în aceste zile de teatrele importante ale lumii, a comunicat prin glasul său de coloratură lirică. potrivit rolului Gilda, fraze cu legato impecabil şi expresivitate în aria „Tutte le feste”, precum şi în marele duet cu Rigoletto, încheiat cu un pătrunzător Mi bemol acut.

Luca Salsi şi Lisette Oropesa - Rigoletto şi Gilda

Bufonul a fost interpretat de italianul Luca Salsi, o voce solidă, dominatoare, de extracţie verdiană, în care aşteptatele moliciuni şi-au făcut loc în „Miei signori... perdono, pietà” din aria „Cortigiani” sau „Piangi, fanciulla” din duet. Finalul actului, cu un colosal La bemol acut, m-a făcut să regret că, până atunci, baritonul a ales o versiune de arie fără note înalte. Uşor forţat de Salsi, bisul duetului „Sì, vendetta” a trebuit să fie acordat, în faţa entuziastei asistenţe.

„Trubadurul”

Primul tablou al actului a adus pe platou mai întâi vocile a doi italieni, baritonul Simone Piazzola (Contele de Luna) şi basul Romano Dal Zovo (Ferrando), ambii buni stăpâni ai stilisticii verdiene. Primul, cu timbru generos, catifelat, fără mare dimensiune de glas, dar cu accentuări potrivite în cânt. Cel de-al doilea, cu glas pătrunzător şi bine proiectat.

Violeta Urmana - Azucena

Mezzosoprana lituaniană Violeta Urmana a oscilat în cariera-i prodigioasă între roluri sopranile şi de mezzosoprană. Acum a intrepretat un rol grav, al Azucenei, cu mare angajament vocal şi expansiune sonoră. Câteodată, concentrarea de sunet a suferit, iar vibrato-ul larg s-a insinuat în registrul acut.

Francesco Meli şi Serena Gamberoni - Manrico şi Leonora

Pentru italianul Francesco Meli, posesor al unei puternice baze pline de lirism cald, rolul Manrico a însemnat şi riscul unei abordări dramatice a temutei stretta „Di quella pira”. Dar tenorul a izbândit datorită uşurinţei cu care abordează desenele melodice, a pătrunderii sonore care îi caracterizează glasul plăcut înzestrat cu armonice. Aria dinainte, „Ah sì, ben mio” a fost un model de „cantabile” fluid, pigmentat cu sugestive mezzevoci.

Replicile sumare ale Leonorei au fost susţinute de soprana italiană Serena Gamberoni.

Maria Mudryak - Violetta

„Traviata”

Protagonista, tânăra soprană kazahă Maria Mudryak, a dovedit că este ceea ce se se cheamă o „voce areniană” prin volum şi proiecţie de sunet. Culoarea de glas este „plină” şi uşor sombrată, câteva asprimi par greu detectabile. Citirea scrisorii a avut mult tragism, iar aria „Addio del passato” (ambele strofe s-au cântat), înduioşătoare intenţii plastice ale stării eroinei. Păcat că cele două note de La, finale,  au refuzat pianissimele, fiind prea concrete, ca strigăte de revoltă. 

După un mic decalaj la intrarea în scenă, tenorul italian Luciano Ganci a cântat inspirat, alături de Simone Piazzola, Germont în scurtele intervenţii ale partiturii actului.

(© Foto Ennevi/Fondazione Arena di Verona)