Ochiul lui Horus VIDEO

NIL Filmul „Zeii Egiptului“, datorat regizorului Alex Proyas, este un „desen animat“ care reformulează unul dintre miturile fondatoare ale umanităţii, cel al lui Isis şi Osiris, cu suficientă fantezie însă pentru ca lucrul să nu fie deranjant.

Trebuie ştiut că primul zeu care este ucis şi învie, în ansamblul mitologiilor umane, nu este Iisus nazarineanul, ci mult mai vechiul Osiris, zeu de bază al panteonului egiptean. Asasinat de fratele său Seth, zeu al deşertului arid şi neprietenos, solarul Osiris este tăiat în bucăţi şi acestea împrăştiate, dar rămăşiţele sunt strânse cu pietate de soţia sa, Isis, care reuşeşte să-l reînvie.

Există autori, precum românul Dan Stanca în „Noaptea lui Iuda“, care privesc întreaga istorie a umanităţii şi sensul acesteia spre întuneric, moarte şi tortură ca acţiune peste timp a preoţilor zeului Seth – zeul invidios pe strălucirea supraomenească a fratelui său – şi a descendenţilor lor, a spiritului arid şi neprielnic vieţii al deşertului egiptean (acelaşi deşert pe care-l înving mai târziu, în primele secole de creştinism, „sfinţii din pustie“, asceţi retraşi în deşertul egiptean, în frunte cu Antonie cel Mare, dar asta-i altă discuţie).

Osiris fără Isis

Nimic din toate acestea în filmul „Zeii Egiptului“ / „Gods of Egypt“, prin care regizorul Alex Proyas (şi studiourile aflate în spatele său) îşi propun să aplice reţeta de succes folosită anterior în cazul mitologiei greco-romane – în filme ca „Ciocnirea titanilor“, „Immortals“ sau „Hercules“ – asupra unei mitologii netratate astfel până acum, cea egipteană. Filmul este un „desen animat“ care uzează de efectele speciale cu multă poezie şi creativitate şi care reinventează povestea iniţială conform necesităţilor dramaturgice moderne considerate necesare în acest moment. Trebuie spus însă de la bun început că „Zeii Egiptului“ este mult peste filmele „cu zei“ enumerate anterior. Scenariul dă dovadă de multă fantezie, recuperând acel „sense of wonder“ necesar unei astfel de poveşti şi copilului din noi, este plin de un umor de bună calitate, iar, din punct de vedere al realizării, renumitul simţ vizual al lui Proyas (care are la activ două filme mari ale anilor ‘90, „Corbul“ / „The Crow“, în 1994, şi „Dark City“, în 1998) revine spectaculos aici.

Deşi Isis (Rachael Blake), soţia regelui Osiris (Bryan Brown), apare în scena iniţială a asasinării conducătorului legitim al oamenilor şi zeilor deopotrivă, ea nu este totuşi niciodată numită, pentru că, ce să-i faci, între timp numele a căpătat alte conotaţii, odioase. În locul acesteia, accentul este pus pe fiul lor, Horus (Nikolaj Coster-Waldau, actor danez cunoscut din „Urzeala tronurilor“), cel care trebuia încoronat la ceremonia iniţială întreruptă de apariţia lui Seth. Iniţial un personaj frivol, nepregătit pentru importantul rol care-l aştepta, el va trebui să-şi recupereze forţele (ochii îi sunt smulşi de Seth şi ascunşi într-un loc inaccesibil) şi să-l învingă pe unchiul său uzurpator. Seth este interpretat de Gerard Butler ca un psihopat sangvinar, setos de sânge şi putere, gata să pună în pericol buna funcţionare a întregului univers pentru a-şi atinge planurile.

Omul şi zeii

Pentru că trăim, totuşi, în epoca oamenilor, din care zeii s-au retras, principalul personaj al acestui scenariu hollywoodian este, de fapt, un om, un tânăr şi abil hoţ (gen, mai târziu, „Hoţul din Bagdad“), pe numele său Bek (Brenton Thwaites, simpatic şi nederanjant). El reuşeşte să fure, să subtilizeze unul dintre ochii lui Horus şi îl ajută pe zeu în misiunea sa de a restaura ordinea în lume. Totul din dragoste – iubita sa, Zaya (Courtney Eaton), a fost ucisă şi are 9 zile până trece de poarta vieţii veşnice şi, teoretic, mai poate fi adusă înapoi de un Horus cu puteri depline –, pentru că scenariul combină sugestii din mitul lui Orfeu şi Euridice şi „Cartea egipteană a morţilor“.

Personajele se mişcă de pe tărâmul viilor pe cel al morţilor cu o viteză şi uşurinţă uluitoare, trecerile dintre lumi fiind apanajul zeilor, care-l poartă cu ei şi pe omuleţul Bek. Savuroase sunt apariţiile lui Hathor (Elodie Yung), zeiţa dragostei (năbădăioasă ca orice Afrodită), ale lui Thot (Chadwick Boseman), zeul înţelepciunii, victimă a propriilor raţionamente vicioase şi al „demonului teoriei“, ale lui Anubis (Goran D. Kleut), zeul cu cap de câine care-i însoţeşte pe muritori pe tărâmul de dincolo, sau ale Sfinxului (Kenneth Ransom), alt împrumut din mitologia greacă. Fiori stârnesc cele două ucigaşe trimise de Seth pe urmele lui Horus – periculoasele şi letalele Astarte (Yaya Deng) şi Anat (Abbey Lee) –, pe care le învinge cu ajutorul lui Bek şi al lui Hathor.

Ra vs. Apophis

Până la urmă, povestea reuşeşte să atingă şi conotaţii real metafizice. Astfel, zeul-Soare Ra (părintele celor doi fraţi şi a tot ceea ce mişcă pe Pământ) trebuie în fiecare noapte să respingă asaltul forţelor întunericului, reprezentate de demonul Apophis. Ra, „originea lumii“, este jucat de Geoffrey Rush, iar depictarea carului acestuia şi a luptei sale cu întunericul este un moment de vârf al filmului, care arată din plin simţul plastic, vizual al lui Proyas (ca şi cea a Porţii dintre lumea morţilor şi viaţa veşnică sau non-existenţă, asaltată la un moment dat de acelaşi Apophis). Povestea curge spre o destinaţie clară: zeul (Horus, dar şi Hathor) se umanizează şi omul (Bek) se deifică, arătând(u-ne) că cele două regnuri nu sunt totuşi incompatibile.

Info

Zeii Egiptului / Gods of Egypt (SUA-Australia, 2016)
Regia: Alex Proyas
Cu: Nikolaj Coster-Waldau, Gerard Butler, Brenton Thwaites, Elodie Yung, Geoffrey Rush, Rufus Sewell

3,5 stele

Citeşte şi: „400 de ani de sclavie“ – cronica mea la filmul „Exodus: Gods and Kings“ (2014) al lui Ridley Scott, o transpunere mai puţin reuşită – artistic şi ideologic – a unei mitologii, de data aceasta cea din Exod

PORTRET DE REGIZOR

Alfred Hitchcock – creatorul „suspansului“ cinematografic

Pentru că a trecut sezonul Oscarurilor, să ne amintim şi de cel mai mare regizor care nu a câştigat niciodată această supremă distincţie cinematografică (în ciuda celor 5 nominalizări la premiul pentru regie), britanicul Alfred Hitchcock (1899-1980).

„Hitch“ – aşa cum a fost şi este alintat de cinefili – nu este doar un regizor popular, specializat în filme de gen (thrillere, în principal), maestru al suspansului cinematografic („acel lucru pe care-l aştepţi să se-ntâmple, dar nu se-ntâmplă“, conform propriei definiţii a cineastului), ci şi unul dintre cei mai mari creatori de formă din istoria cinematografului, un artist la care stilul – arta cinematografică, pe care de multe ori o inventează ex nihilo – este covârşitor asupra subiectului şi a orice altceva (stil care a fost studiat fotogramă cu fotogramă şi, eventual, reprodus sau imitat de cineaştii care i-au urmat, cel mai semnificativ fiind americanul Brian De Palma).

Unicitatea lui Hitchcock a devenit însă evidentă de-abia în anii ’60, odată cu cineaştii francezi din „noul val“ al momentului (Truffaut, Godard, Chabrol), care au pus într-o altă lumină cineaşti americani aşa-zis „populari“ (Howard Hawks, John Ford sau Nicholas Ray sunt alte nume), figuri artistice pe care le idolatrizau. Volumul de interviuri al lui François Truffaut cu Alfred Hitchcock, apărut în 1967 cu titlul „Hitchcock/Truffaut“, rămâne epocal din acest punct de vedere.

A ratat de 5 ori Oscarul

Hitchcock s-a născut pe ultima sută de metri a secolului XIX, pe 13 august 1899, în Londra, şi s-a stins la 80 de ani, pe 29 aprilie 1980, în „cetatea filmului“, Los Angeles. Iniţial un cineast britanic (s-a afirmat cu filmul mut „The Lodger“, din 1927), după câteva succese locale în anii ’30, se lasă sedus de chemarea Hollywoodului, unde are un mare succes cu „Rebecca“, în 1940. De-a lungul a şase decenii, semnătura sa se află pe 69 de filme şi, deşi nu toate sunt memorabile, o selecţie între capodoperele hitchcockiene este foarte greu de făcut.

A fost nominalizat de 5 ori la prestigiosul Oscar: în 1941, pentru „Rebecca“, în 1945, pentru „Lifeboat“, în 1946, pentru „Spellbound“, în 1955, pentru „Rear Window“, şi în 1961, pentru „Psycho“, dar nu a câştigat decât Premiul Memorial Irving G. Thalberg în 1968. Din când în când, Hitchcock a surprins cu comedii, precum „The Trouble with Harry“ (1955), sau cu un film experimental, care dă aparenţa unui singur cadru, „Rope“ (1948, despre doi tineri care comit „actul gratuit“ al unei crime).

Iniţial respinsă total şi de public, şi de critică, capodopera „Vertigo“ (1958) a fost desemnată recent cel mai bun film al tuturor timpurilor (detronând astfel „Cetăţeanul Kane“). După marele succes cu „Psycho“ (1960) şi succesul de public cu „Păsările“ (1963), Hitchcock a continuat să realizeze, până în 1976, filme solide, dar care nu au mai repetat extazul provocat de „Psycho“. Să menţionăm şi fascinaţia lui Hitch pentru blonde: Grace Kelly, Kim Novak, Tippi Hedren.

Top 5 filme importante

1. Vertigo (SUA, 1958)
2. Psycho (SUA, 1960)
3. Spellbound / Fascinaţie (SUA, 1945)
4. North by Northwest / La nord prin nord-vest (SUA, 1959)
5. Rope / Funia (SUA, 1948)