Psihanaliză şi gemelitate VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Regizor declarat queer, francezul François Ozon amestecă, în cel mai recent film al său, „Amant dublu“, atâtea toposuri dragi inimii lui, încât strică, spre final, un film care putea fi foarte bun.

Filmul „L’amant double“, cel mai nou al reputatului regizor francez François Ozon (pe un scenariu scris de regizorul-scenarist, cu colaborarea lui Philippe Piazzo, cu care-a mai lucrat şi la excelentul „Frantz“, de anul trecut), are o sursă literară, şi aceasta este una destul de importantă. Este vorba despre romanul „Lives of the Twins“ / „Vieţile gemenilor“ al scriitoarei americane Joyce Carol Oates (născută în 1938, des pomenită ca fiind „în cărţi“ pentru premiul Nobel).

„Viaţa sexuală a gemenilor“

Acelaşi roman (prin intermediul altei cărţi, „Twins“, de Bari Wood şi Jack Geasland), deşi necreditat, a stat şi la baza filmului lui David Cronenberg „Dead Ringers“ / „Inseparabilii“ (1988), care este o capodoperă (poate cel mai bun rol al lui Jeremy Irons, care interpretează partitura ambilor fraţi gemeni). Numai că unde canadianul realiza (impecabil) un thriller/horror care se integra perfect în universul cronenbergian, Ozon se grăbeşte şi, bucuros de a putea bifa atâtea toposuri psihanalitice, imagini-(cu)cheie etc., ratează spre sfârşit, din cauza abundenţei de situaţii-tip, un film care începuse foarte bine. Oricum, mare parte din film acesta se urmăreşte cu sufletul la gură, amintind de forma lui Ozon din filmele sale de început, de tinereţe, şi, totuşi, nici finalul nu se poate spune că-i chiar dezastruos.

Regizorul francez şi-a recunoscut cu multă vreme în urmă orientarea sexuală alternativă, dar nu acest fapt e important, ci că mărturisirea nu a rămas fără efecte în operă, Ozon fiind unul dintre cele mai reprezentative exemple pentru ceea ce se cheamă, din ce în ce mai des (şi mai insistent), cinema queer. Prin urmare, povestea imaginată de Oates nu numai că-i venea ca o mănuşă, dar ea este „înflorită“ de regizorul-scenarist Ozon cu toate dezvoltările posibile şi cu toată simbolistica aferentă. Hybris-ul autorului, care l-a făcut să aibă o operă (extrem de prolifică) mult sub potenţialul talentului său, nu se dezminte, şi de aceea se poate spune că el ratează, transformă într-un film (doar) interesant de urmărit ceva care putea deveni un thriller psihologic de referinţă.

Sarabandă horror

În esenţă, tema este fascinantă: este cea a gemenilor, care-a dat de-a lungul timpului multe capodopere, şi literare, şi cinematografice. Ne fascinează acest mod de viaţă alternativ, legătura indisolubilă dintre univitelini, dar nu ne putem reprima întrebarea: dac-am fi fost şi noi în aceeaşi situaţie? dacă cumva am avut un frate/soră pe care l-am înghiţit, l-am „canibalizat“ în uterul matern? De la această întrebare pleacă scenariul şi filmul lui Ozon. Personajul central (îi spun aşa, pentru că cel principal este, totuşi, cel dublu, al gemenilor), Chloé Fortin (Marine Vacth), aflată la medic pentru nişte dureri feroce de stomac, îşi exprimă, la începutul filmului, sentimentul de a-şi fi dorit (sau de a avea) o soră geamănă, care s-o protejeze de rău. Face greşeala să se îndrăgostească, să se cupleze şi să se mute cu psihanalistul său, sensibilul Paul Meyer (Jérémie Renier).

image

Nu-i „scara lui Iacob“, ci scara interioară, pe care Chloé (Marine Vacth), alături de alter-ego-ul Mamei sale (Jacqueline Bisset), urcă spre găsirea Sinelui propriu

„Nu-mi doresc un geamăn, nu mi-ar plăcea să mă uit mereu în oglindă“, îi răspunde acesta la o întrebare, dar se va dovedi că ascunde existenţa unuia, tot psihanalist, Louis Delord (tot Jérémie Renier), complet diferit de el şi oarecum complementar. Lucrurile între ei, care-o angrenează într-o sarabandă horror şi pe Chloé, sunt însă mult mai complicate, iar Ozon, cum spuneam, nu ratează nicio posibilă situaţie, astfel încât, spre sfârşit, când celebra Jacqueline Bisset apare-n dublu rol (d-na Schenker şi mama lui Chloé), crezi că totu-i un produs al imaginaţiei nefericitei tinere.

Sexul-ochi

Stilistic, Ozon nu-i adeptul cadrelor lungi, fără tăietură de montaj (cea mai puţin manipulativă formă de cinema, conform teoriei lui Bazin), el vrea să manipuleze, şi încă cum. „Amantul dublu“ abundă de imagini percutante, de efect, montate impecabil, multe dintre ele cu tentă psihanalitică (sau psihanalizabile): oglinzile („abominabilele“, cum le spunea Borges, ecou al temei dublului) sau scările melciforme etc. sunt la ele acasă, iar un splendid cadru iniţial (scena de la ginecolog) substituie sexului femeiesc imaginea unui ochi (ambele ale eroinei). Până la un punct, cum spuneam, ele se-nlănţuie ca-ntr-o desăvârşită epură.

Chloé (nume deloc ales întâmplător) vrea să guste din „fructul oprit“ al dragostei cu gemeni, dar va trebui să plătească pentru asta. Nu are nimic al ei decât sănătatea mintală, de aceea spectatorul va fi atras şi el în acest vârtej de halucinaţii şi secvenţe onirice. Nimeni nu mai ştie care-i adevărul la sfârşit, dar – ştiţi ce? – nici nu ne mai pasă. Păcat de acest film atât de frumos că e făcut nu pentru altceva decât ca să fie uitat cât mai repede.

Info

Amant dublu / L’amant double (Franţa-Belgia, 2017)
Regia: François Ozon
Cu: Marine Vacth, Jérémie Renier, Jacqueline Bisset

4 stele

PORTRET DE REGIZOR

François Ozon – un uriaş talent irosit

image



Recentul film „L’amant double“, proaspăt intrat pe marile noastre ecrane (distribuit de Independenţa Film), este în întregime reprezentativ pentru meritele şi „păcatele“ regizorului francez François Ozon, pentru ceea ce-i face valoarea, dar şi pentru slăbiciunile extinsei sale filmografii (39 de titluri semnate ca regizor până în prezent). Ozon a fost un talent uriaş, vizibil de la kilometri în scurtmetrajele sale de debut, ca şi în debutul în „lung“ cu „Sitcom“ (1998), dar purul estetism, cinismul cu care-şi abordează subiectele, „răceala“ care nu e totuna cu cea auctorială, în ultimă instanţă faptul că nu are nimic în mod real de spus, l-au făcut să nu devină un mare regizor (la care te puteai aştepta pe la cumpăna dintre milenii, când a irumpt în cinemaul francez).

Cinema gay sau queer

Totodată, François Ozon (parizian get-beget, născut în metropolă pe 15 noiembrie 1967) este un autor manifest homosexual, care nu a făcut niciun secret din ceea ce-l defineşte ca individ şi ca artist, prin urmare multe dintre filmele sale (excelente, de altfel) tratează probleme legate de această situare în lume, fiind cu totul reprezentative pentru cinemaul queer actual. Am spus 39 de titluri, dar mai mult de jumătate dintre acestea sunt scurtmetraje, regizorul debutând în 1988, cu „Photo de famille“, iar cam un deceniu fiind un autor exclusiv de „scurte“ (dintre acestea, „X2000“, din ’98, care-şi imaginează 8 minute din dimineaţa de după Anul Nou 2000, este excelent, ca film pre-apocaliptic).

Mediumetrajul (52 min.) „Regarde la mer“, din 1997, îl anunţă pe marele Ozon şi-i defineşte întreaga operă ulterioară: perfect făcut, este crud, rece şi complet detaşat, „artă pentru artă“, şi şochează până-n rărunchi, fără a avea nimic explicit. Următorul film, primul lungmetraj, „Sitcom“ (1998), este o palmă dată atât mentalităţii burgheze („épater les bourgeois“), cât şi convenţionalităţii cinemaului, francez şi nu numai.

Urmează două thriller-e impecabile, care-l impun ca pe un autor important, ambele cu actriţa-fetiş Charlotte Rampling: „Sous le sable“ (2000) şi „Swimming Pool“ (2003), dar după aceea filmografia sa se diluează accelerat. Succesul cu „8 femei“, în 2002, îi arată şi latura mai „senină“ (reluată şi cu comedia „Potiche“, din 2010), dar nici aceasta, nici alte reuşite punctuale („5x2“, „Le temps qui reste“, recentul „Frantz“) nu-l mai readuc la acelaşi nivel valoric şi la aceeaşi recunoaştere cinefilă, neputând opri diluarea de care vorbeam.

Top 5 filme importante

1. Sitcom (Franţa, 1998)
2. Sous le sable (Franţa-Japonia, 2000)
3. Regarde la mer (Franţa, 1997)
4. X2000 (scurtmetraj, Franţa, 1998)
5. 8 femei (Franţa-Italia, 2002)

Citeşte şi:

„Elogiu ficţiunii“ – cronica la filmul „Dans la maison“ (2012) al lui François Ozon

„Viaţa la 17 ani“ – cronica la filmul „Jeune & jolie“ (2013) al lui François Ozon

„A fi sau a nu fi femeie“ – cronica la filmul „Une nouvelle amie“ (2014) al lui François Ozon

image
image
image
image
image
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite