Pur şi simplu dragoste. Despre „Carol“ sau victoria cinemaului VIDEO

LESBIANISM În filmul „Carol“, regizorul american Todd Haynes reuşeşte una dintre cele mai credibile transpuneri cinematografice a relaţiei dintre două femei din întreaga istorie a acestui mediu.

„Carol“, noua producţie a valorosului regizor american Todd Haynes (născut acum 55 de ani, chiar în „cetatea filmului“, Los Angeles), a fost nominalizată în acest an la şase Oscaruri (cele două extraordinare actriţe: Cate Blanchett pentru rol principal şi Rooney Mara pentru rol secundar, scenariu adaptat, imagine, costume şi muzică), dar, după cum se vede, nu şi pentru regizor şi cel mai bun film. Nu putem specula decât că Academia nu prea îl are la inimă pe Todd Haynes, autorul filmului. De altfel, în întreaga sa carieră el are doar o nominalizare la Premiile Oscar, cea pentru scenariul original de la „Far from Heaven“ (2002). Anul acesta, „Carol“ nu a fructificat niciuna dintre nominalizări. Faptul nu are însă importanţă: filmul lui Haynes este unul dintre acelea care rămân în istoria cinematografului, care apar rar şi sunt uitate cu greu.

America „obsedantului deceniu“

Scenariul autoarei Phyllis Nagy ecranizează un roman al celebrei Patricia Highsmith, „The Price of Salt“ / „Preţul sării“, dar nici acest lucru nu este foarte important, opera cinematografică îşi are propria autonomie. Într-un fel, prin acest film Todd Haynes îşi continuă ceea ce-a început de la „Far from Heaven“ (2002, acesta cu o altă mare actriţă în rolul principal, Julianne Moore) încoace, fără a neglija miniseria TV (producţie HBO) „Mildred Pierce“ (2011, după James M. Cain, cu Kate Winslet).

Adică, să supună unei analize acide America clasică, aşa-zis a „vârstelor de aur“, în primul rând cea a anilor ’50, şi să pună sub lupă numeroasele tipuri de excludere cu care se confrunta cea mai avansată democraţie a lumii. Bineînţeles, ca şi în „Far from Heaven“, sunt folosite din plin mărcile stilistice ale cinematografiei perioadei respective: Technicolorul acolo, imaginea granulată aici şi o anumită poezie nostalgică, à la Minnelli, Preminger etc.

Fără explicaţii

În „Far from Heaven“, personajul Juliannei Moore, o soţie de mic-burghez, dezvolta o relaţie interzisă cu servitorul său de culoare. În „Mildred Pierce“, personajul titular, divorţată şi mamă singură, deschidea un restaurant, încercând să supravieţuiască într-o „lume a bărbaţilor“. Ce se întâmplă în „Carol“, plasat tot în „obsedanţii“ ani ’50? Nimic altceva decât că două femei, una mai în vârstă şi posedând dulcele fruct al experienţei, alta mai tânără şi aflată la început de drum (adică proaspătă şi ingenuă), se îndrăgostesc una de cealaltă.

Faptul se întâmplă pur şi simplu, de la sine, ne dăm seama că încă de la prima privire pe care cele două o schimbă într-un magazin (Mara este vânzătoare, iar Blanchett clienta). Pentru că aşa se întâmplă lucrurile şi în viaţă, „out of the blue“ (cum spune la un moment dat unul din personaje), dragostea nu necesită explicaţii. Un film prost ar fi încercat să ne explice de ce cele două femei se apropie una de cealaltă, cu racursiuri asupra trecutului personajelor, a copilăriei lor etc. Nu este cazul aici.

Less is more

Australianca Cate Blanchett, una dintre cele mai rasate actriţe ale ultimelor decenii de cinema, o interpretează pe Carol Aird, „nevastă de om bogat“ (Kyle Chandler fiind acesta), aflată în divorţ, iar mai tânăra Rooney Mara (devenită celebră cu rolul Lisbeth Salander din filmul lui David Fincher, după seria „Millennium“) pe Therese Belivet, fotografă aspirantă (ceea ce va şi deveni, pe parcurs), având această slujbă temporară de vânzătoare. În continuare, ele nu fac decât să dezvolte acel sentiment născut încă de la prima privire (cele două eroine sunt urmărite în mod egal, practic nu se poate spune că una este „principală“). Scenele explicite, de sex, de aici sunt convingătoare, au poezie şi tandreţe (spre deosebire de cele din mai vechiul „Adèle“, unde erau lungi, plictisitoare şi, aş spune, chiar scârboase).

În mod uluitor, Rooney Mara (cea mai bună actriţă la Festivalul de la Cannes de anul trecut, unde filmul a fost în competiţie şi a câştigat aşa-numita Queer Palm) este făcută să semene cât de mult posibil cu neuitata Audrey Hepburn, nu ştiu cât de conştient, ca omagiere a acelei vârste a cinematografului contemporană cu acţiunea. Cel mai important, comentariile sociale sunt minime în „Carol“. Carol, mamă a unei fetiţe pentru a cărei custodie se luptă, are de suferit destul de mult în timpul divorţului din cauza relaţiei ilicite în care-i implicată, dar Haynes nu pune accentul pe asta (pe „demascarea intoleranţei“), doar redă situaţia într-un mod obiectiv, detaşat, preferând să se concentreze asupra evoluţiei sentimentului. Evident, impactul filmului este mult mai mare astfel, decât dacă am fi avut de-a face cu o peliculă ideologizată, tezistă. Este diferenţa majoră dintre un artist autentic precum Haynes şi falşi autori, care pun ideologia de tip LGBT înaintea artei.

Info

Carol (Marea Britanie-SUA, 2015)
Regia: Todd Haynes
Cu: Cate Blanchett, Rooney Mara, Kyle Chandler, Sarah Paulson

4 stele

PORTRET DE REGIZOR

Todd Haynes – obsedat de tema identităţii

Cineastul american – născut acum 55 de ani, pe 2 ianuarie 1961, chiar în „cetatea filmului“, Los Angeles – şi-a arătat posibila genialitate încă de la cea mai fragedă vârstă. Primul său scurtmetraj datează de când avea 17 ani, cel de-al doilea, „Assassins: A Film Concerning Rimbaud“ (film de şcoală, 1985), este un eseu godardian de 20 de minute despre dragostea blestemată şi violentă dintre poeţii francezi Arthur Rimbaud şi Paul Verlaine, pe texte de Céline şi Genet, citite de regizorul-actor-unic protagonist, iar lovitura avea s-o dea în 1988 cu „Superstar: The Karen Carpenter Story“. Acest scurtmetraj de 43 de minute este realizat exclusiv cu păpuşi Barbie şi spune, în stil docudramă, povestea tragică a celebrei cântăreţe din titlu, decedată ca urmare a anorexiei nervoase, una din marile drame ale Americii începutului anilor ’80.

Elegie wellesiană pentru glam-rock

Trecut la lungmetraj, regizorul avea să se dovedească, la o privire atentă, extrem de aplicat asupra temei identităţii (sexuale în primul rând, dar şi în sens larg), lansată încă din acest ultim scurtmetraj. „Poison“ (1991, din nou după Jean Genet) şi „Safe“ (1995, pentru prima oară cu formidabila Julianne Moore în distribuţie) fac deliciul consumatorilor de filme de artă ai anilor ’90, dar notorietatea planetară avea s-o dobândească cu „Velvet Goldmine“ (1998), film unic, în felul său, în istoria cinematografiei. Cu o structură narativă inspirată din „Cetăţeanul Kane“, filmul este o analiză a curentului muzical glam-rock, în vogă în Marea Britanie la începutul anilor ’70 (având drept caracteristici de bază tocmai ambiguitatea sexuală şi jocul de identităţi), combinând mai multe figuri istorice reale precum David Bowie, Bryan Ferry, Iggy Pop, Kurt Cobain (şi chiar şi Oscar Wilde!).

„I’m Not There.“ din 2007 este o bizarerie contrariantă, pe care ori o iubeşti ori o deteşti, ambele din prima, în care şase personaje (Christian Bale, Cate Blanchett, Heath Ledger, Ben Whishaw, Richard Gere, Marcus Carl Franklin) încarnează câte un aspect diferit al vieţii şi operei marelui muzician Bob Dylan (aşadar, din nou joc de identităţi). În paralel, Haynes a realizat, oarecum surprinzător, filmele sale care deconstruiesc America clasică: „Far from Heaven“ (2002), serialul TV „Mildred Pierce“ (2011) şi marele succes actual cu „Carol“ (2015), legate însă între ele şi de restul operei sale prin aceeaşi temă a identităţii.

Top 5 filme importante

1. Velvet Goldmine (Marea Britanie-SUA, 1998)
2. I’m Not There. (SUA-Canada, 2007)
3. Carol (Marea Britanie-SUA, 2015)
4. Mildred Pierce (SUA, 2011)
5. Far from Heaven (SUA-Franţa, 2002)