Regizorul Daniel Sandu: „Trădarea este cel mai mare păcat într-un seminar de preoţi“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Regizor Daniel Sandu                                                               FOTO Inquam Photos / Ovidiu Micsik
Regizor Daniel Sandu                                                               FOTO Inquam Photos / Ovidiu Micsik

Regizorul Daniel Sandu, care a câştigat şi premiul pentru Cel mai bun regizor la Gala Premiilor Gopo pentru debutul său în lungmetrajul „Un pas în urma serafimilor“, vorbeşte despre propaganda şi îndoctrinarea Bisericii Ortodoxe Române în cadrul şcolii de pregătire a viitorilor preoţi.

Lungmetrajul „Un pas în urma serafimilor“ a fost în centrul atenţiei pe 27 martie, când a fost distins cu nu mai puţin de opt trofee, la cele mai importante categorii ale Premiilor Gopo. „Un pas în urma serafimilor“ – în regia lui Daniel Sandu – are ca temă principală sistemul abuziv subordonat Bisericii Ortodoxe Române. 

Inspirat din biografia regizorului Daniel Sandu, filmul spune povestea lui Gabriel (Ştefan Iancu), un adolescent care îşi doreşte să devină preot şi intră într-un seminar teologic ortodox. Acolo, alături de colegii săi, el intră intră într-un joc al puterii, minciunii şi manipulării, o luptă alimentată de un profesor dur, preotul Ivan, jucat de Vlad Ivanov ( trofeu Gopo pentru Cel mai bun actor în rol principal). Daniel Sandu (40 de ani) a primit pentru acest lungmetraj şi premiile Gopo pentru cea mai bună regie, pentru cel mai bun scenariu şi  pentru cel mai bun film de debut în lungmetraj.

„Weekend Adevărul“: Te aşteptai ca „Un pas în urma serafimilor“ să ia atât de multe premii dat fiind că e debutul tău în lungmetraj?

Daniel Sandu: Nu mă aşteptam să ia atât de multe premii. Mă aşteptam să ia câteva. La un moment dat, pe la mijlocul ceremoniei, noi, câţiva oameni din echipă, am început să şuşotim şi să facem nişte calcule care, cumva, ne ieşeau negative şi, cel puţin după premiile de sunet şi muzică originală, ne-am gândit că cel mai probabil, restul premiilor se vor duce către celelalte filme.

Cumva, îmi dozasem discursul, în cazul în care nu voi mai câştiga şi alte premii, astfel încât să apuc să le mulţumesc unor oameni. După aceea, au venit surprinzător, unul după altul, şi celelalte premii: cel pentru scenariu, cel pentru regie şi pentru cel mai bun film.

Eram sigur pentru Vlad Ivanov, eram sigur pentru Ştefan Iancu şi pentru George Dăscălescu, la imagine.

Ai scris primul draft al filmului în 2004, iar lansarea a avut loc în 2017. Sunt 13 ani distanţă. Ce a însemnat perioada asta pentru dezvoltarea filmului?

13 ani  înseamnă şi bune şi rele. Lucrurile bune înseamnă că eu am evoluat ca persoană şi ca scenarist în toată această perioadă. Când am ajuns să regizez filmul pe care-l scrisesem cu 13 ani mai devreme, îmi era destul de dificil să mă raportez la vârsta pe care o aveam când l-am scris, din punct de vedere regizoral. Acesta era unul din dezavantaje, dar, în acelaşi timp, un avantaj era că eu, în tot acest timp, am acumulat suficientă experienţă cât să spun povestea aşa cum am vrut.

O încredere foarte mare în proiectul tău a avut-o Ada Solomon. Spuneai în mai multe interviuri că întâlnirea cu ea a însemnat foarte mult pentru tine şi pentru proiectul vostru. Cum aţi ajuns să colaboraţi?

Evident, întâlnirea cu ea a fost pasul decisiv în naşterea acestui proiect. Auzisem că acest producător, Ada Solomon, că are ambiţia să caute tinere talente şi să facă filme de debut. M-am gândit să încerc s-o abordez, dar nu reuşeam să dau de ea.  Vorbeam cu oamenii din jur, încercam să obţin un contact, şi toată lumea mă amâna. Nimeni nu ducea promisiunea la bun sfârşit. Într-o bună zi, m-am trezit că aveam pagini aurii prin casă, pur şi simplu, am răsfoit la întâmplare pagini aurii. Am căutat firma ei, Hi Film Production, şi am găsit-o acolo. Am sunat, sperând că o să răspundă o secretară. Şi a răspuns chiar dumneai. „Cine sunt?“, m-a întrebat. Mi-a spus că mă aşteaptă, cu mare drag, cu scenariul. Peste jumătate de oră mă duceam, cu scenariul în mână.  Mi-a spus că o să-l citească într-o săptămână, m-am dus acasă şi am aşteptat săptămâna respectivă. Nu s-a întors acel telefon.

                                                                                              Foto: Inquam Photos / Ovidiu Micsik

Renunţasei la ideea de a colabora cu ea?

Ada Solomon FOTO Inquam Photos / Ovidiu Micsik

 Mi-am făcut tot felul de gânduri. Iniţial, m-am gândit că probabil nu i-a plăcut şi de asta nu m-a sunat. Am mai aşteptat o săptămână şi încă o săptămână, şi încă o săptămână, şi au trecut aşa, vreo şase luni, până la premiile Oscar din 2008, din februarie. Obişnuiesc, în noaptea cu Oscaruri, să stau să mă uit la premii. Nu ştiu ce mi-a venit în dimineaţa aceea, pe la ora patru, să-i trimit un sms, prin care s-o provoc cumva, să-mi dea un răspuns, fie pozitiv, fie negativ. Într-adevăr, a doua zi dimineaţă, m-a sunat din nou şi şi-a cerut scuze că nu a avut când să îl citească. Mi-a mai cerut o săptămână şi, evident, în mintea mea, după şase luni, ce mai conta o săptămână în plus? 

Numai că de data asta, chiar m-a sunat înapoi după o săptămână. Îl citise, i-a plăcut foarte mult şi mi-a spus: „Daniel, vreau să-l fac şi vreau să demarăm procesul de dezvoltare“. Acest lucru presupunea trimiterea lui în diverse workshop-uri din străinătate, aplicare la CNC (n.r. - Centrul Naţional al Cinematografiei), pentru dezvoltare - unde am şi câştigat. Din 2008, am început efectiv lucrul aplicat pe acest scenariu, în mintea mea, crezând că până în momentul filmărilor va dura un an, maxim doi...Numai că, an de an, eram respinşi de CNC, până în 2014, când s-a petrecut schimbarea conducerii. Abia atunci am câştigat cu nota cea mai mare la debut.

Au fost voci care au spus că „Un pas în urma serafimilor“ vine pe filiera mainstreamului american, că are ceva mai spectaculos decât ceea ce se face astăzi în cinematografia românească. Atunci când ai conceput proiectul, ai avut genul ăsta în minte? Cum te-ai raportat la el?

Da, aşa l-am conceput, aşa l-a îmbrăţişat însăşi Ada Solomon, aşa l-au îmbrăţişat workshopurile din străinătate. Când am ajuns în pragul filmărilor, deodată, foarte mulţi oameni erau sceptici faţă de abordările noastre uşor mainstream. Sperau cumva să trag, totuşi, abordarea spre clasicul minimalist. Nu am vrut chestia asta, lucru care ne-a adus o grămadă de obstacole, unul dintre ele fiind timpul, foarte limitat. 

Însă atunci când ne-am propus să facem acest film, ne-am propus să facem o alternativă la filmul minimalist pe care îl înţeleg, uneori îmi şi place. Doar că eu nu sunt consumator de film minimalist, prin urmare nu vreau să fac filme pe care eu nu-mi doresc să le văd ca spectator.

Pentru că la origini tu eşti Gabriel, personajul principal, cât de similar e parcursul personajului jucat de Ştefan Iancu (foto:dreapta) faţă de cel al personajului real, al tău?

un pas în urma serafimilor
Aproape similar. Diferenţa e că eu în realitate nu am dat niciodată nicio informaţie, nu am devenit un informator, ăsta a fost avantajul meu. Am reuşit să mă eschivez.

Aveam şi ceva protecţie din partea unor profesori cu care taică-miu se înţelegea sau asupra cărora avea o oarece influenţă, iar chestia asta mi-a permis cumva să înot printre riscuri şi eventuale şantaje de a da declaraţii. Atunci când am început dezvoltarea proiectului...

Ţin minte că prin 2010, a fost la Varşovia un workshop, un Wajda School, al regizorului Andrzej Wajda, şi la un moment dat, domnia sa a venit cu propunerea ca în final să îi frângem principiile lui Gabriel, chiar dacă în viaţa reală mi-am păstrat acest princpiu, de a nu trăda. Dar a propus să îi rupem liniaritatea lui Gabriel. Mie mi s-a părut o idee foarte mişto, chiar cu riscul de a nu coincide cu realitatea. Am vrut să experimentăm şi personajul, dincolo de bariera ruperii unui principiu. Asta ar fi de fapt, principala diferenţă dintre principalul personaj, Gabriel, şi eu.

La început, când aţi făcut promovarea filmului, i-aţi atribuit fiecărui personaj un păcat. Pe această linie, în cadrul unui seminar teologic, care ţi se pare a fi cel mai grav păcat?

Trădarea. În principiu, când am etichetat personaje cu câte un păcat, acel păcat era unul generic. Fiecare dintre ei avea mai multe păcate, dar am găsit câte unul reprezentativ pentru personalitatea fiecărui personaj. În opinia mea, evident, erau multe tipuri de păcate pe care le puteai face într-un seminar, aşa cum sunt foarte multe tipuri de păcate pe care le poţi face în viaţa de zi cu zi. 

Din punctul meu de vedere, trădarea este unul dintre cele mai urâte, pentru că, în seminar, pregăteşti nişte viitori lideri. Dacă tu, ca viitor lider, începi acest drum cu acest exerciţiu al trădării unor oameni sau cu al informării pe alţii despre defectele sau păcatele altora, asta nu mai ţine de religie, de divinitate, de biserică. Ţine de valorile tale umane.

Chestia asta este cumva specifică multor oameni care sunt preoţi sau care astăzi sunt în funcţii de conducere prin Biserica Ortodoxă Română. Mulţi dintre ei erau informatori în perioada securităţii. După ce a venit Revoluţia, ei nu au dispărut. Au rămas tot acolo. 

Eu, când eram elev la seminar, încă nu concepeam ce înseamnă securitatea, ce înseamnă turnătoria, ce înseamnă acest mecanism. La un moment dat, am înţeles că există oameni care colectează informaţii despre alţi oameni şi le folosesc la un moment dat pentru a controla diverse lucruri.

                                                                                                          Foto: Eduard Enea

Mi se părea moral nefiresc. Este unul dintre lucrurile murdare care se întâmplă în biserica ortodoxă, fie ea română, fie ea de altă naţionalitate. Trădarea este cel mai mare păcat în cadrul unui seminar.

Se intră într-un soi de cerc vicios, pentru că sunt oameni care sunt totuşi în formare, spre taina preoţiei…

Exact. Asta era şocant şi pentru mine. Asta era ce făceau ei cu noi, care eram nişte puşti. În şcoală, ne învăţau să ne trădăm unii pe ceilalţi. Şi nu înţelegeam de ce. Bine, înţelegeam că voiau să aibă controlul, să aibă dosare, ca în baza acelor dosare să decidă dacă te lasă să termini seminarul, dacă te lasă sau nu să te hirotoneşti.

Ce legătură este între asta şi divinitate? Ce legătură este între asta şi o generaţie întreagă e tineri de 14-15 ani, care se duc acolo cu bună credinţă şi învaţă cu totul altceva? Mulţi dintre ei nu rezistă tentaţiei şi se lasă viciaţi.

 Când ţi-ai dat seama, dat fiind că ţi-ai luat şi atestatul, că preoţia nu e de tine?

Undeva pe la jumătatea perioadei de seminar, mi-am dat seama că s-ar putea să nu fie ce-mi doresc. Aveam personalitate şi, probabil, ceva aroganţă, aveam o problemă şi cu autoritatea. Mă gândeam că asta presupune să am o viaţă în faţă în care să dau socoteală unor superiori pe care fie nu-i cunosc, fie nu-i respect.

Ca să pot să dau socoteală unui preot superior, acel preot trebuie să mă cucerească prin nişte valori, nu să-mi impună nişte reguli prin prisma funcţiei pe care o deţine. Dacă ar fi fost să fac preoţia, aş fi vrut s-o fac din motivele fireşti pentru care te duci să devii preot. În momentul în care au intervenit o grămadă de alte mecanisme, m-am întrebat: Nu poţi oare să faci orice altceva, decât să ai un loc călduţ într-o bisericuţă?

                                                                                                            Vlad Ivanov în rolul părintelui Ivan

Mie mi-au plăcut foarte mult şi scenele în care Gabriel merge la bătrânul preot să facă practică. Mi se pare li se dă prea puţină atenţie, în ideea că scenele alea vin în contrapondere cu ce era în seminarul teologic. Aceea e imaginea preotului cum ar trebui el să fie. Cum ai ajuns la acele scene?

Imagine indisponibilă

Noi am filmat în acea perioadă ceva mai mult. Tot din motive economice am tăiat. Am fost şi eu în practică. Acolo lucrurile nu s-au întâmplat chiar cum s-au întâmplat în film, numai că în film, aveam nevoie să creez o atmosferă preoţească în opoziţie cu cea pe care o experimenta Gabriel în seminar. Cumva, eu am proiectat cum se vede Gabriel pe el, peste 30-40 de ani. Preotul bătrân, este în opinia mea, fix Gabriel peste 50 de ani. Doar că i-am pus unul lângă altul.

Preotul bătrân este exemplul de preot care îşi poartă misiunea preoţească aşa cum cred eu că ar trebui să şi-o poarte mulţi dintre ei, care nu este tentat de lăcomie, de putere. Se mulţumeşte cu viaţa pe care şi-a asumat-o, ba nu doar că se mulţumeşte, este fericit cu acea viaţă. Are o viaţă împlinită, dusă la bun sfârşit. Pe Gabriel trebuia să-l punem în faţa acestui preot ca el să proceseze dacă este sau nu pregăit pentru o astfel de alegere care este o alegere grea totuşi.

Pentru cei mai mulţi dintre preoţi e o iluzie faptul că vor deveni preoţi şi vor sluji la oraş. Cei mai mulţi vor fi preoţi la ţară, unde de cele mai multe ori nu există asfalt- când plouă, s-a terminat, poţi să ieşi în cizme pe uliţă- ai doar câteva zeci, sute de case, cu oameni foarte amărâţi şi din a căror contribuţie la biserică, abia dacă reuşeşti să-ţi plăteşti nişte cheltuieli.

Practic, tu, ca preot, trebuie să-ţi asumi să trăieşti în condiţiile astea şi s-o duci destul de greu, şi să nu te deranjeze chestia asta. Să nu faci misiunea preoţească pentru bani, ci pentru conştiinţa ta, pentru care ai ales să slujeşti divinitatea.

Mulţi dintre ei se adaptează, foarte puţini se zbat pentru a se muta după cinci ani de zile la o parohie în oraş care nu este deloc uşor accesibilă. Se dă prin concurs şi prin alte metode nu foarte ortodoxe...În final, toate aceste eforturi iarăşi la întrebarea ce fel de preot vrei să fii şi ce tip de sacrificii eşti dispus să faci? Într-o ţară în care avem vreo 20.000 de biserici, cele mai multe ocupate de mai mult decât un singur preot. Sunt atât de mulţi preoţi încât fac cu rândul, ceea ce iarăşi înseamnă o secţionare a veniturilor. Despre asta e vorba.

Regizorii au mai avut la noi probleme cu filmatul în biserică. Cât de dificil v-a fost să filmaţi acolo?

În primul rând, nu am primit acordul să filmăm în nicio biserică din Muntenia sau Moldova. Am găsit, în schimb, mai multă înţelegere în zona Sibiului, în anumite biserici.

Cine ne-a cerut scenariul  l-a primit exact aşa cum era. Iniţial, mă gândisem să pregătesc un scenariu mai cenzurat, dar, în final, mi s-a părut nedrept şi am preferat să-l dau exact aşa cum e, şi cine ne refuză să ne refuze pe bună ştiinţă. 

În bisericile în care am filmat, oamenii aceia au înţeles ce făceam, au fost de faţă. Nu au fost scene care să intre în contradicţie cu ce e firesc să se întâmple în biserică.  De fapt, toată această problemă a început cu mulţi ani înainte, când nişte inteligenţi s-au dus şi au filmat nişte scene erotice în biserici. Evident că nici eu nu sunt de acord cu acest lucru. 

Mi se pare că aşa cum unele muzee au un anumit statut şi poţi filma sau fotografia doar anumite lucruri, aşa e şi cu bisericile. În schimb, în cazul nostru, nu am avut nicio scenă filmată în biserică care să intre în contradicţie cu valorile creştineşti, motiv pentru care am primit aprobare să filmăm în aceste câteva biserici de prin zona Sibiului.

Eu şi echipa le suntem recunoscători oamenilor care ne-au ajutat. Acum am înţeles că s-au îngrădit şi mai mult lucrurile. Probabil că, data viitoare, va trebui să construim o biserică, dacă vrem să filmăm în ea.                                                                     Foto: Eduard Enea

Reacţii din partea BOR aţi avut?

Reacţii oficiale nu am avut. Au fost câteva reacţii pe ici pe colo. În primul rând, înaintea lansării filmului, am avut nişte reacţii în mass-media din partea unor preoţi care sunt foarte populari în mediul online şi care au început să critice filmul, deşi nu-l văzuseră. Ne-am uitat o dată la o predică în care cineva, pur şi simplu, a defrişat filmul, fără să-l fi văzut.  Dar acest lucru este tipic, nu numai la români, ci peste tot în lume, să se critice lucruri înainte să fie analizate.  

Eu însă am ajuns la concluzia că orice regizor care supravieţuieşte în mecanismul de obţinere a finanţării şi al mecanismului de realizare al filmului său, îşi câştigă pe dreptate dreptul să facă orice film vrea el. A respectat regulile!? A obţinut finanţare!?V-am pupat, la revedere, vă dau un sms, dacă am timp. 

Foarte mulţi gândeau că e un film cu preoţi, deci trebuie să fie despre abuzuri sexuale. În filmul meu nu există niciun abuz sexual, pentru simplul motiv că, în realitate, la seminar nu s-a întâmplat niciunul. Dacă s-ar fi întâmplat, ar fi fost necinstit din partea mea să nu-l spun. Dar nu s-a întâmplat.

Erau alte tipuri de abuzuri, de putere, financiare, psihologice. Nu am fost martor la aşa ceva. Nu caut un scandal ca să am un film vandabil. Au fost mulţi care mi-au spus: „Iată, acum s-a întâmplat scandalul cu Pomohaci, nu vrei să faci un film?”. Nu, de ce să vreau? Nu mă interesează. Să fac un film în baza unui scandal, ca să aduc notorietate filmului? Nu ăsta e tipul de cinema pe care eu vreau să-l fac. Eu vreau să fac un tip de cinema în care să spun nişte poveşti în aşa fel, încât experienţa cinematografică să fie spectaculoasă pentru spectatori.

Următorul tău proiect e „Tatăl mută munţii“. Ne poţi da câteva detalii?

Da, se va filma iarna următoare. Va fi produs de Cristian Mungiu.  Este despre ambiţie şi încăpăţânare. Este despre acei oameni care continuă să lupte pentru ceea ce ei cred, în ciuda realităţii şi în ciuda a celor din jur care spun că gata, asta este limita, atât se poate, atât este posibil fizic şi natural. Există aceste tipologii de personaje care încearcă să treacă dincolo de limită, să vadă dacă este aşa sau nu.

Povestea nu vreau s-o spun, dar este despre oameni ambiţioşi. Este despre a lupta în ceea ce crezi, iar în final, fie câştigi, fie pierzi, dar diferenţa constă în faptul că cel puţin ai luptat, ai încercat, spre deosebire  de cei mai mulţi care renunţă din start. Acum lucrăm la partea de logistică, pentru că, iarăşi, va fi un film dificil de realizat. De ce? Pentru că mă feresc de tot ce e minimalist şi vrem să oferim tot aşa, o experienţă vizuală impresionantă sau cel puţin diferită de filmele tradiţionale româneşi, iar asta presupune nişte dificultăţi atât de buget, cât şi de logistică. Sperăm să iasă mai bine decât ăsta, avem planuri mari, nu doar cu „Tatăl mută munţi”. Nu intenţionez să fac multe filme, dar acelea pe care voi apuca să le fac, vreau să le fac într-un anumit fel şi să transmit anumite lucruri.

Numele: Daniel Sandu

Regizor Daniel Sandu FOTO Inquam Photos / Ovidiu Micsik

Data şi locul naşterii: 16 decembrie 1977, Piatra Neamţ

 Studiile şi cariera:

A absolvit în 2002,  Facultatea de Regie film din cadrul Universităţii Media

 A lucrat în televiziune şi a regizat mai multe scurtmetraje

Din 2003, Daniel Sandu lucrează ca scenarist şi regizor la seriale de comedie („La Bloc”, „La servici”, „Fete cu lipici” – Pro TV, „Gaşca” – Kanal D, „Nimeni nu-i perfect” – Prima TV). A regizat scurtmetraje precum „Numărătoarea manuală” (2011), „Vocea a doua” (2013) sau „Cai putere” (2014).

Locuieşte în: Bucureşti 

                                                                                            Foto: Inquam Photos / Ovidiu Micsik

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite