Remember 1993: „Turandot” de Puccini la Opera Regală Covent Garden, în regia lui Andrei Şerban

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am văzut spectacolul în sală, în februarie 1993 şi rememorările sunt puternice, mai ales acum, când producţia lui Andrei Şerban se reia în celebrul teatru, după peste trei decenii de la premieră şi programări ciclice, semn de înaltă apreciere valorică. În rolul Liù cântase Angela Gheorghiu.

Am întâlnit-o cu acel prilej pe marea soprană Gwyneth Jones, interpreta rolului titular, care mi-a acordat cu mare generozitate un interviu, în prima pauză a repetiţiei generale, anunţând regia de scenă că va întârzia, fiind în dialog cu un critic din România.

Cele opt spectacole ale seriei din iulie 2017 m-au îndemnat să inserez aici paginile publicate după întoarcerea de la Londra în revista „Actualitatea muzicală” şi reunite în volumul de critică muzicală, interviuri şi reportaje „Opera Live”, tipărit în 2002 de Artprint Bucureşti.

Doi români în „Turandot”

„Nu poţi păstra momentul frumuseţii decât părăsindu-l”, scrie - la Tescani - Andrei Pleşu. În acest punct al jurnalului său, brusc, translarea în concret a acestei propoziţii m-a purtat cu viteza gândului la un spectacol de operă – „Turandot”, la Covent Garden. Mi-am explicat atunci dorinţa de a nu revedea caseta, de a-mi prezerva impresia puternică avută în sala de spectacol, de a rămâne cu starea de unicitate. În acea producţie, o mână de maestru - cea a lui Andrei Şerban - a însumat în chip organic, cu o singură trăsătură de penel, densa scriitură pucciniană cu spaţiul scenic, cu mintea şi inima spectatorului. Am încercat o senzaţie specială, ca şi cum noi înşine, cei din sală, derulam o poveste chinezească desenată pe un sul de mătase... Mixajul muzică-teatru a fost atât de intim, încât mâna lipsită de fermitate a dirijorului Mark Ermler - generatoare de impreciziuni - nu a mai contat, scăderile partiturii spre final au fost compensate, vocalitatea mai degradată a sopranei Gwyneth Jones (Turandot) a părut estompată, rudimentul tenorului Vladimir Popov (Calaf) a fost pasabil. Totuşi, pe ce s-a bazat regizorul? În afară de decoratoarea Sally Jacobs, a contat pe înţelegerea supremă a rolului de către Dame Gwyneth, pe vocea şi interpretarea excelentă a Angelei Gheorghiu (Liù), pe jocul rafinat al artiştilor englezi.

Teatrul oriental şi în special teatrul Kabuki i-a fascinat întotdeauna pe europeni. Actorul ca un centru al atenţiei, ritualurile tradiţionale, machiajul fantastic colorat, costumaţia care transformă modelul corpului, balanţa perfectă între stilizare şi realism, mişcările subtile, dar şi cele dansante vivante – poate pleonastice, dar întotdeauna simbolice – iată câteva repere pe care Andrei Şerban le-a ridicat la rangul de suport al texturii sonore puccciniene. După cum aceasta – la rându-i – şi-a găsit aici ilustrarea prin tehnicile Kabuki. Decupez aici, fără pretenţia de a epuiza, elemente de concept, detalii de atmosferă pe care regizorul a construit mizanscena. La Andrei Şerban acţiunea se derulează în chip de „teatru în teatru”, cu corul dispus pe verticală, circumscriind o ipotetică arenă, deschisă evoluţiei protagoniştilor. Jocul de lumini şi umbre, filtrat prin aburi coloraţi, conduce în sfera irealului (spre exemplu, momentul adoraţiei uriaşei luni, coborâte în scenă). Flexibilitatea mişcărilor miniştrilor Ping, Pang şi Pong, indispensabilă vivacităţii personajelor, aminteşte de reflectarea teatrului Kabuki în teritoriul „commediei dell’arte” europene. Principesa – uzual descrisă monocrom, ca o fiinţă eminamente glacială – îşi revelează subtil, din primul moment, atracţia reprimată pentru Calaf. „Frica de dragoste” este însă dominantă şi, dacă se poate spune aşa, fascinant redată. Tremurul imperceptibil, mişcările din mâinile ascunse de mâneci largi ca aripile simbolizează duhuri sau vietăţi feroce, destinate a-l înspăimânta pe pretendent. Pentru ca, dintr-odată, să vezi platoşa de gheaţă literalmente colapsând, Turandot devenind brusc patetică, foarte feminină, dar şi foarte speriată în continuare: mâinile, tot corpul vibrează... Splendidă plastică! Gradaţia transformării culminează apoteotic cu pronunţarea numelui străinului: „Amore”. 

image

Lângă o atât de complexă compoziţie actoricească, Angela Gheorghiu (foto dreapta) nu a fost nici un moment mai prejos şi a propus un personaj sensibil şi senzual, pasional şi seducător. A cântat cu frazare impecabilă, nuanţat şi cu un joc de clar-obscur sonor, în care plutirea pianissimelor a accentuat senzaţia de atmosferă ireală a unor scene. Aşa stând lucrurile, revenirea carului mortuar al lui Liù în final, trecând prin faţa cuplului Turandot-Calaf, a reprezentat mai mult decât rememorarea sacrificiului dorită de Andrei Şerban. A fixat în inima spectatorilor artistul numărul 1 al serii: Angela Gheorghiu.

Star la Covent Garden, Dame Gwyneth Jones 

- Sunteţi una dintre cele mai aclamate soprane de azi, iar Turandot unul dintre marile dvs. roluri. V-aş ruga să-mi povestiţi câte ceva despre acest personaj, conceptul pe cere-l prezentaţi publicului şi când l-aţi creat?

- Am debutat în această producţie în 1984, printr-un turneu al Operei Regale Covent Garden la Los Angeles, cu prilejul Jocurilor Olimpice. Am fost foarte fericită să joc în acest spectacol montat pentru mine şi având posibilitatea să lucrez pentru prima dată cu Andrei Şerban, care de atunci mi-a devenit un prieten drag, făcând împreună „Elektra” la Geneva, altă producţie pe care o ador. Am simţit o mare simpatie de la început, unul faţă de celălalt, pentru că amândoi am avut aceeaşi concepţie faţă de rol. Deci o prietenie şi o înţelegere instantanee; e un regizor minunat, cu care e o plăcere să lucrezi.

Cu Dame Gwyneth Jones la Covent Garden, februarie 1993

image

- Înclinaţia lui Andrei Şerban către spectacolul liric este evidentă.

Am vrut întotdeauna să fac Turandot, văzându-l pe scenă interpretat de obicei static. Adorând să joc, am sperat ca Andrei Şerban să fie în stare să mă facă să găsesc ceva diferit în rol. ca să-mi pot afirma personalitatea artistică. A realizat acest lucru. Producţia e foarte colorată, plină de aspecte umane, bazată pe stilul de teatru japonez Kabuki, pe care îl iubesc foarte mult şi pe care l-am aprofundat cu această ocazie. Mi-a fost de mare ajutor mai ales în cel de-al doilea act, jucând cu o multitudine de mişcări ca într-o pagodă cu membrii corului privind dimprejur şi de sus. E foarte incitant să simţi corul aproape, privind mereu spre tine. Desigur cel de-al doilea act este şi cel mai electrizant din punct de vedere dramatic şi suntem în stare să creăm o fantastică atmosferă bazată pe jocul dintre Calaf şi Turandot, un joc ca şoarecele cu pisica... Principesa a trimis la moarte atâţia bărbaţi din cauza temerii de a se dărui unuia, îngrozită de dragoste, de tot ce e legat de dragoste. La prima mea intrare în platou, totul e foarte teatral realizat, sosesc purtată de o litieră înaltă, ocolesc superba lună care e coborâtă în scenă înconjurată de reflexe şi umbre...

- ...atrasă de Calaf de la primul moment.

- Alura de gheaţă cu care-l impresionează pe Principele necunoscut ascunde din prima clipă alte sensuri, ceva diferit... Cred că sunt singura persoană care poate face producţia lui Şerban; chiar când altă artistă intră în acest rol, şi foarte puţine au făcut-o până acum, ea (poate nu va fi de acord cu ce spun acum sau poate nu vede lucrurile în acest mod) joacă în stilul ei propriu. Am fost de multe ori să observ alte interprete şi cred că nu e acelaşi lucru cu ce a dorit regizorul. Iată spre exemplu, intrarea în cel de-al doilea act, gândită de Andrei în chip minunat: el stabileşte de la început atmosfera printr-o mişcare înceată, foarte intensă, într-o tăcere apăsătoare, Turandot încercând să-l înspăimînte pe Calaf.

- Privind spectacolul în acel moment ai impresia că inima ţi se opreşte în loc. Am fost şi eu foarte impresionat la repetiţie...

- La spectacol este altfel pentru că intervin luminile, cu efectul lor creator de atmosferă. Îmi dau o libertate de intrare în spiritul personajului.

- Rămăsesem la actul al II-lea...

Un alt moment magnific imaginat de Andrei e schimbarea de atitudine între intrarea prinţesei, unde ea e cea puternică şi momentul când Calaf devine învingătorul... mai este momentul sărutului din cel de-al treilea act, al transformării complete din principesa de gheaţă într-un personaj ductil, gentil, feminin. Andrei a vrut în final să reamintească că această dragoste a fost posibilă prin sacrificiul lui Liù, prin dragostea lui Liù, desigur un alt fel de dragoste, mai mult de loialitate faţă de stăpân. Multă lume nu apreciază revenirea carului mortuar al lui Liù în final, dar cred că rememorarea sacrificiului e foarte importantă.

- E sugestiv...

- Sunt întru totul de acord cu Andrei. În ansamblu îmi place foarte mult producţia lui pentru că e „teatru absolut”.

- Sunt atâtea potriviri de opinii. Practic, regizorul şi Turandot, Andrei şi Dame Gwyneth sunt o singură persoană!

- Cred că e situaţia ideală când un cântăreţ şi un regizor vorbesc aceeaşi limbă artistică. Am mai încercat asemenea moment şi cu alţi producători. Intensitatea lucrului devine o plăcere, satisfacţie. Aşa a fost cu Andrei.

- Dame Gwyneth, îmi pare rău că slova scrisă nu poate să redea pasiunea pe care o aveţi în glas, vorbind. Spuneţi-mi câteva vorbe despre Angela Gheorghiu care este Liù.

- Am întâlnit-o pentru prima oară acum. E o persoană, o colegă foarte drăguţă din toate punctele de vedere. Simt sinceritatea unui artist şi blândeţea unei fiinţe. Instinctul meu spune că are o foarte frumoasă voce, o prezenţă scenică foarte potrivită rolului şi cred că va avea mare succes. (Previziune împlinită - N.A.). E foarte atractivă şi în timpul seriei de spectacole ne vom cunoaşte mai bine.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite