Robin Hoozi la 70 de ani VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„CONSOLARE“ Filmul „Jaf cu stil“, realizat de regizorul-actor Zach Braff, oferă o ficţiune compensatorie pentru marasmul în care băncile şi fondurile de investiţii au adus lumea. Pentru credibilitate, sunt distribuiţi actori numai unul şi unul: Morgan Freeman, Michael Caine, Alan Arkin, Matt Dillon şi, în roluri secundare, Ann-Margret sau Christopher Lloyd.

S-a bătut mai puţin tam-tam pe chestia asta (şi poate nu întâmplător), dar noul film „Going in Style“ / „Jaf cu stil“ este, de fapt, un remake al peliculei cu acelaşi titlu din 1979, având la bază acelaşi story conceput, atunci, de Edward Cannon (filmul acela, scris şi regizat de Martin Brest, îi avea în rolurile trio-ului de sexagenari pe George Burns, Art Carney şi Lee Strasberg). De ce este, totuşi, filmul de acum radical diferit de cel de acum peste 35 de ani, astfel încât foarte puţină lume a mai simţit nevoia să mai marcheze, în vreun fel, sursa inspiratoare?

De vină-i criza

Filmul din 1979 (cel de-al doilea lungmetraj al lui Martin Brest, apreciat ulterior pentru filme ca „Beverly Hills Cop“, „Parfum de femeie“ sau „Meet Joe Black“) era o comedie dramatică realizată cu tandreţe, în care trei „seniori“ voiau să (re)aducă un pic de „sare şi piper“, de aventură, în vieţile lor punând la cale nici mai mult, nici mai puţin decât... jaful unei bănci. Primul „Going in Style“ (considerat un film subestimat în epocă) devenea, astfel, un studiu emoţionant despre îmbătrânire, singurătate şi modul în care societatea-şi uită cetăţenii seniori. Deşi lucrurile, din acest punct de vedere, nu s-au schimbat în SUA, iar realizatorii actualului „Jaf cu stil“ clamează, la rândul lor, această tematică, ei ratează, de fapt, dimensiunea aceasta de comentariu social, după cum demonstrează nemulţumirea unora dintre cronicile scrise, în cunoştinţă de cauză, în America.

Noul „Going in Style“ trebuie văzut, în realitate, mai degrabă în conexiunea cu criza economică şi financiară din 2007-8, care a aruncat SUA şi restul lumii în sărăcie şi incertitudine şi a făcut ca foarte mulţi oameni simpli să dea vina, ba chiar să le urască, pe bănci, fonduri de investiţii şi alte instrumente de inginerie financiară. Prin urmare, au apărut, în anii din urmă, destule filme dedicate crizei şi luptei sau împotrivirii faţă de sistemul bancar („Margin Call“ al lui J.C. Chandor, din 2011, este probabil cel mai reprezentativ). Ne amintim şi de excelentul „The Big Short“, de acum doi ani, care încerca să explice într-un mod amuzant, pe înţelesul oricui, resorturile acestui „sfârşit al lumii“ (ordonate şi stabile economic) cu care ne-am confruntat acum, iată, deja aproape 10 ani.

Pensia noastră, unde e?

„Jaf cu stil“ al lui Braff (cel de-al treilea lungmetraj de cinema al actorului cu veleităţi de regizor, vezi debutul cu „Garden State“, din 2004, şi care probabil va deveni şi cel mai mare succes al său), scris de Theodore Melfi („St. Vincent“, „Hidden Figures“), nu-şi propune nici să explice lucrurile, nici să ofere vreo soluţie, ci-şi doreşte să funcţioneze ca „ficţiune compensatorie“ pentru milioanele de „dezmoşteniţi ai soartei“ (totul e bun şi frumos până la un punct, dar pe cineva care chiar a avut de suferit de pe urma crizei economice asta nu îl ajută prea mult; iar pentru ceilalţi operaţiunea e destul de debilă).

Nu numai că „seniorul“ Joe (Michael Caine) află că e pe cale să-şi piardă casa, nemaiputând plăti rata ipotecară, tot din cauza malversaţiunilor băncii, dar celor trei prieteni aflaţi la vârsta a treia li se comunică faptul că au rămas fără fondul de pensii la care au contribuit o viaţă întreagă. Motivul: oţelăria la care au muncit până la „retragere“ şi-a relocat capitalul tocmai în... Vietnam, adică „globalizarea“, „mondializarea“ de care se face atâta caz (şi pe care Trump a pedalat din greu, până la nefericita sa victorie), aşadar scenariul atinge „cestiuni arzătoare“.

Banii cuveniţi bătrânilor au ajuns tot la banca cu pricina, prin urmare decizia de a o jefui se impune aproape de la sine. Niciodată nu este pusă în discuţie justeţea şi legitimitatea acţiunii celor trei, cărora totul le merge ca uns, şi datorită felului în care sunt înţeleşi, fără cuvinte, de copii (martori la jaf) şi de alţi reprezentanţi ai „oamenilor simpli“ şi curaţi. „O cultură trebuie să-şi respecte seniorii“, glăsuieşte, în scena iniţială a filmului, un jefuitor de bănci, al cărui nume se va dovedi a fi Jesus (întâmplător?).

Info

Jaf cu stil / Going in Style (SUA, 2017)
Regia: Zach Braff
Cu: Morgan Freeman, Michael Caine, Alan Arkin, Matt Dillon, Ann-Margret, Christopher Lloyd

3 stele

Citeşte şi:

„Criză, monşer!“ – cronica la excelentul film despre criză „Brokerii apocalipsei“ / „The Big Short“, din 2016

„Robin Hoozi de mucava“ – cronica la „Now You See Me: Jaful Perfect 2“, din 2016, un alt film slab despre jafuri, în care se „confruntă“ Michael Caine şi Morgan Freeman

PORTRET DE REGIZOR

Gianfranco Rosi – pontiful contemporan al cinemaului observaţional

image

Regizorul italian Gianfranco Rosi (născut în 1964, în provincia etiopiană Eritreea; nici o legătură cu marele regizor Francesco Rosi, autor al unor filme politice precum „Cu mâinile pe oraş“, „Afacerea Mattei“, „Cadavre de lux“ sau „Christos s-a oprit la Eboli“, după Carlo Levi) este autorul documentarului „observaţional“ „Fuocoammare“ / „Fire at Sea“ / „Foc pe mare“, câştigătorul Ursului de Aur la Berlin anul trecut, în 2016 (ca şi al „Oscarului“ european, EFA, pentru documentar), şi care este distribuit în aceste săptămâni pe ecranele româneşti de către societatea Clorofilm.

Caz unic, Gianfranco Rosi a câştigat astfel distincţiile supreme a două festivaluri importante – Leul de Aur la Veneţia („Sacro GRA“, în 2013) şi acest Urs de Aur de la Berlin – cu două filme „documentare“, fie ele şi observaţionale (dacă ne amintim că Louis Malle şi Michael Moore au câştigat Palme d’Or la Cannes cu „documentar“, nu e timpul pierdut nici pentru Croazetă). Prezentat în premieră la Berlin, „Fuocoammare“ a avut de-atunci o carieră fulminantă pe parcursul lui 2016-17, recoltând numeroase premii şi nominalizări şi candidând inclusiv la Oscar şi César, însă doar la secţiunea documentar.

Un Jarmusch al documentarului

Este cel de-al cincilea lungmetraj pentru Rosi, toate documentare observaţionale şi toate primite cu premii şi elogii („Below Sea Level“ – Venice Horizons în 2008, „El Sicario, Room 164“ – FIPRESCI la Veneţia în 2010, nominalizări EFA pentru „Below Sea Level“ şi „Sacro GRA“). În perspectiva ştergerii graniţelor între ficţiune şi documentarul observaţional, mişcare esenţială pentru evoluţia cinemaului contemporan, demersul lui Gianfranco Rosi (ca şi al românului Thomas Ciulei sau al bosniacului Danis Tanovic) este dintre cele mai importante. „It looks like a Jim Jarmusch movie“, scria cineva despre „Below Sea Level“, şi, deşi acest fapt îl nemulţumea, reuşea să sesizeze esenţialul.

S-a spus de multe ori că „Fuocoammare“ este un film (excepţional) despre drama refugiaţilor de pe insula italiană Lampedusa, „poarta“ de intrare a imigranţilor africani spre Europa (gurile rele chiar au speculat că aceasta este motivaţia reală a premiului berlinez), dar nu s-a spus (suficient) că filmul este complet la opusul a ceea ce putem considera „propagandă“. Suferinţele africanilor care vin de pe mare şi modul în care medicii şi autorităţile care-i primesc încearcă să-i ajute sunt filmate de Rosi „brut“, fără nici un comentariu sau dulcegărie stilistică menite să încerce să ne (re)deştepte „conştiinţa politică“ sau să ne stârnească compasiunea. Bineînţeles, efectul este cu atât mai zguduitor.

Top 5 filme importante

1. Fuocoammare (Italia-Franţa, 2016) (foto dreapta)
2. Sacro GRA (Italia-Franţa, 2013)
3. Below Sea Level (SUA-Italia, 2008)
4. El Sicario, Room 164 (Franţa-SUA, 2010)
5. Boatman (Italia, 1993)
 

Fuocoammare
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite