„Simon Boccanegra”, concert exemplar la Sala Radio

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

O tradiţie de 50 de ani se perpetuează întru renumele Formaţiilor Muzicale ale Societăţii Române de Radiodifuziune, al managerilor lor din toate timpurile, care nu au abdicat de la valoroasele proiecte ale operelor reprezentate anual în concert.

Istoria consemnează titluri care nu figurau la vremea respectivă pe afişele primei noastre scene lirice, dar care au servit ulterior, câteva, includerii în repertoriile curente ale Operei bucureştene. Mari cântăreţi români, unii legendari, alţii la debuturile în cariere ilustre, importanţi artişti cu activitate pe scenele lirice mondiale au existat în distribuţiile atent selectate. Parte dintre concerte au fost urmate de gravuri pe disc, rămânând dovezi pentru eternitate.

Simon... Petean, Dogele referenţial al zilei

image

Pentru 2017, s-a recurs la un titlu care mai fusese prezentat în concert şi care făcuse parte şi din repertoriul Operei Naţionale, „Simon Boccanegra” de Verdi. Motivaţia a venit în primul rând, sunt sigur, din dorinţa de a i se oferi baritonului George Petean posibilitatea de a-şi expune darurile şi forma vocală într-un rol arhetipal pentru importanta sa carieră, o partitură pregătită şi sub bagheta celebrului Riccardo Muti.

Complexitatea personajului titular este covârşitoare pentru conturarea unei individualităţi care pendulează între drame personale, confruntări politice, intrigi şi trădări, iubire şi rememorări poetice, otrăviri şi moarte. Compozitorul a lucrat mult asupra profilului caracterologic integrat dramaturgiei complicate a opusului şi numai revizuirea partiturii prin intervenţia lui Boito asupra libretului lui Piave, după 24 de ani, a adus scriitura la forma ce a salvat opera de la uitarea pe care o prefigurase căderea premierei absolute din 1857.

Înţelegerea lui George Petean a tuturor meandrelor sufleteşti, a atitudinilor, a comportamentului eroului este totală, profundă şi impresionantă. Cântul său deschide o poartă către umanism, cu căldură şi dăruire, în care adresările, deloc tăioase, rămân impregnate de lirism şi trăire intensă... chiar şi în cuvântul solemn din scena Consiliului dogal, „Plebe! Patrizi! Popolo dalla feroce storia!” rostit maiestuos dar apropiat, deschis şi sincer sau în fraza „E vo gridando: amor...”, plină de generozitate. Autoritatea Dogelui fusese deja demonstrată prin zicerea profetică „Adria e Liguria hanno patria comune”. Singura explozie, singura dezlănţuire a venit în aceeaşi secţiune, prin blestemul aruncat trădătorului Paolo, teribil, de mare forţă „Sia maledetto! e tu... ripeti il giuro.”

George Petean şi Cellia Costea

image

Înveşmântat în catifea de cea mai nobilă calitate, glasul lui Petean a derulat fraze în legato, fie emoţionant („Del mar sul lido” din Prolog), fie seducător („Ah! Se la speme, o ciel clemente...”), expresiv („Figlia! A tal nome io palpito”) – exemple cu totul aleatoare din primul act, fie dureros, încărcat de triste presentimente - „Perfin l'acqua del fonte è amara al labro dell'uom che regna!” din actul secund şi duios - tulburător la chemarea morţii.

Omogenitatea glasului s-a arătat exemplară pe întreg ambitusul, până la acutele Fa-Fa diez-Sol bemol, emise în toată gama de intensităţi posibile, de la fortissimo („Ecco le plebi!” sau „Il mio nemico!”, actul al doilea), la abordările pline de moliciuni (evocatorul, nostalgicul „Il mare” din ultimul act), ca şi în mezzoforte sau piano în finalul operei, frazat cu eleganţă. Baritonul stăpâneşte un larg evantai de nuanţe, care a servit pe deplin portretizării unui personaj atât de divers ca atitudini.

Memorabil cânt, memorabilă interpretare!

image

Cellia Costea sau timbrul de velur

A fost Maria Boccanegra, fiica lui Simon, cunoscută în tramă drept Amelia Grimaldi. Şi-a expus glasul sopranil de culoare cu totul specială, învăluitor, rotund, consistent, dăruit cu armonice fermecătoare. Registrele vocale central şi central-înalt seduc şi răscolesc prin lux sonor, frazele muzicale au fost servite cu nobleţe. Aria „Come in quest'ora bruna” cu al său final în piano, pasajul plin de fior din primul duet cu Adorno „Vieni a mirar la cerula...”, rostirea dulce „Orfanella il tetto umile” din duetul cu Dogele (actul întâi), vocalizele „Pace! t'ispiri...” ce au plutit peste marele ansamblu din scena Consiliului sunt numai câteva pilde ale amănunţitei construcţii pe care artista a rezervat-o rolului. Nu există spaţiu pentru a le înşirui pe toate.

Singurul „bemol” a venit din extremul acut, Do natural (finalul actului secund) lipsit de rotunjimea întregului.

Cosmin Ifrim şi George Petean

image

Tenorul Cosmin Ifrim, basul Gelu Dobrea

După avântata „Cielo di stelle orbato”, intrarea atât de tipic verdiană, vocea lui Cosmin Ifrim (Gabriele Adorno), luminoasă şi cu reflexii metalice, a continuat derularea frazelor în deplină consonanţă stilistică cu spiritul partiturii, pigmentate cu adresări în mezzoforte (duetul prim cu Amelia), cu acute dominatoare („Dammi la morte”, Si bemol-uri strălucitoare în terţetul cu Dogele şi Amelia), frumoasă linie vocală fluidă (cavatina „Cielo pietoso, rendila”), prefaţată de un „Io piango!” emoţionant, dar după ce forţase recitativul „Sento avvampar nell'anima”, în dorinţa de a-şi depăşi lirismul glasului în direcţia unui accentuat spinto.

Gelu Dobrea

image

După Cosmin Ifrim, alt arădean de origine, Gelu Dobrea, dar cu studii timişorene, nu clujene precum primul, a cântat pretenţiosul – din punct de vedere psihologic – rol al lui Jacopo Fiesco. L-a înzestrat, în primul rând, cu un glas plăcut timbrat, de bună omogenitate, cu sunete joase solid rezonante. A vocalizat cu cantabilitate aria „Il lacerato spirito” din Prolog, după un recitativ „A te l'estremo addio” imperativ rostit, dar discursul de esenţă a fost privat de tumultul sufletesc iradiat de acest adevărat „Miserere”, de această rugă înălţată Cerului la pierderea fiicei. Dar, nu-i bai. Gelu Dobrea este foarte tânăr şi înţelegerea texturii sonore, pe care sunt sigur că o stăpâneşte, se va transpune în greutate expresivă şi nuanţări minuţioase. Cât de curând. Deja semnele sunt pozitive, dacă mă gândesc la actul ultim.

Celelalte roluri

Singurii bucureşteni din distribuţie au fost Daniel Pascariu (Paolo Albiani, important personaj în economia tramei), Florin Simionca (Pietro) şi Nicolae Simonov (Căpitanul, tenor), primii doi, posesori de glasuri grave distribuite destul de neglijent din unghiul culorii vocale potrivite scriiturii maestrului de la Busseto. În plus, în plan interpretativ, insinuările şerpărosului aurar genovez Albiani, intrigant şi criminal, devenit favorit al Dogelui, au lipsit. Ca şi strălucirea unor sunete din finalul primului act sau începutul celui de-al doilea, inclusiv în ceea ce priveşte concentrarea şi proiecţia teribilei note de Sol natural acut care îi revine.

În linia succesului, ansamblurile Radio

Dirijorul italian David Crescenzi este des invitat la pupitrul Orchestrei Naţionale şi Corului Academic Radio, îndeosebi pentru partituri lirice. Lucrul nu este rău, ansamblurile îl preţuiesc, se vede, se simte, câştigul lor este cântul sub o baghetă şcolită în patria operei, cu rezultante în insuflarea patinei specifice, evidentă în bună măsură.

Viziunea lui Crescenzi a înfăţişat discursul melodic preferând deciziunea în faţa introspecţiei. De pildă, mult aşteptata „încheiere” orchestrală a ariei lui Fiesco (pentru mine, unul dintre reperele dintotdeauna) putea să transmită un sentiment mai pregnant de adâncă durere, după cum introducerea ariei Ameliei a rămas datoare la capitolul transparenţă. Ca şi cum instrumentiştii ar fi resimţit, pe parcurs, contrastele coloristice atât de diverse din „Simon Boccanegra”, în scena finală a morţii Dogelui au cântat rafinat, în atmosfera generală de reculegere. (Păcat de cornii derapanţi de la începutul actului!) Până atunci, masivitatea orchestrei, în conjuncţie cu a corului pregătit bine de Ciprian Ţuţu, a susţinut grandios momentele de ansamblu, chiar dacă nu a menajat, pe parcursul serii, unele personaje (Paolo, Pietro).

La final, o remarcă din spaţiul ne-artistic, mai degrabă... organizatoric - administrativ. Neplăcut au surprins plimbările soliştilor pe durata întregului concert între scenă şi culise, la care se adăugau chiar schimbări de locuri în timp ce se cânta. Câteva scaune şi pupitre stabile, aşa cum se practică peste tot, ar fi soluţionat problema. Şi, poate, mai multe pauze.

Totuşi, din dorinţa de a sfârşi în cheie... „majoră”, îmi exprim speranţa că o înregistrare integrală audio „live” pe CD ar putea fi editată de Radio România, pro memoria.

Şi încă. Ce bine ar fi dacă şi Opera Naţională Bucureşti i-ar invita pe George Petean şi Cellia Costea pentru spectacole!

(Articolul a fost publicat în Revista Actualitatea muzicală, martie 2017)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite