„Singură la nunta mea“ (opinia şi darul unei rude din partea miresei)

Părerea mea, mânca-v-aş gura, e că de 50 ani, de la „Vânzătorii de pene/Am întâlnit ţigani fericiţi“ (1967), niciun film nu a mai reuşit să atingă realismul şi specificul rrom, ca cel al regizoarei Marta Bergman. O „oglindă” a prăbuşirii în haos.

Cvasi-necunoscută publicului românesc, autoare a unor insistente filme documentare despre lăutarii din Clejani, debutul în lung metraj al Martei Bergman, regizoare belgiană cu origini româneşti, este - cum altfel? - un film „cine-verite“. „Ţiganul (rromul) s-a născut actor“ este prima constatare a filmului, jucat de neprofesionişti, dintr-o comunitate (mahala) autentică. E în „gena“ rromilor exhibiţionismul, ca disimulare şi improvizaţie, de la saltimbanci şi ciorditori, la lăutari şi ghicitoare, de aceea viaţa lor este ca la circ sau iarmaroc, un carnavalesc bufon, care imită omul, ştiut fiind că „ţiganul e om de departe“. Totuşi, voit sau nu, „aproapele nostru“ - dincolo de antigypsism (rasism), bohemianism (exotism) sau gypsiness (Legea „ţigănească“, Rromanipen) şi alte teorii, care nu mai interesează pe nimeni, nici chiar pe rromi! Or, chiar asta pare să fie cauza pentru care, de secole, se merge doar pe cârpirea efectelor! 

Cu asemenea atuu-uri, filmul „Singură la nunta mea“ este o perspectivă „din interior“, bazată pe o îndelungă observaţie (antropologică) a mişcării sufletului rrom şi, ceea ce este realmente formidabil, pe evitarea patetismului rrom sau stereotipurilor gagicano (nerrome), în ceea ce deja este fixat ca bohemianism (ţigănie)/exotism şi duplicitate (auto)colonizatoare. 

Se pot spune multe despre film, mai ales pornind de la „gândirea nomadă“ (Deleuse), ca „gândire magică“ (Marquez) sau „gândire sălbatică“ (Levi-Strauss), prin care imaginarul rrom îmbină haotic realitatea cu imaginaţia, în ceea ce e considerat „Planul ca ţiganul“, nu doar ca gândire păguboasă/ nenorocoasă, ci şi ca diferenţă radicală între rromi şi gagii (din care se văd estompat şi măştile diferenţei dintre primitivi şi civilizaţi). De altfel, prin eliminarea sensului biopolitic şi eugenist din vremurile de tristă faimă ale Holocaustului, primitiv nu mai înseamnă acum decât limita admisă a reprimării sau insolenţei exprimării simţurilor/emoţiilor primare, a costurilor unei asemenea libertăţi vulgare, în termeni de excludere sau tolerare!

Titlul filmului e mai degrabă o metaforă, cum nici filmul în sine nu are, conform teoriilor cinematografice, „conflictul mare“, ci este „o felie de viaţă“, înşiruire de stări şi emoţii (minimalism), delicat lucrate, ca o şlefuire de diamant. Nimic nu e structurat logic în acţiunile Pamelei, jucată cu aplomb de actriţa rromă Alina Şerban, cum nici a comunităţii rrome din care provine, totul e improvizaţie şi întâmplare, ca la „alba-neagra“, din care, nolens-volens, se ajunge la un deznodământ care să închidă filmul, fără concluzii morale sau sapienţiale. Nu există, mental, o explicaţie a deciziilor impetuoase ale Pamelei, care face din propriul corp singura avere, nici de ce se prostituează, tocmai când urmează să se mărite ideal, ca-n filme, cum nu e explicabil de ce are un copil din flori. Decât, poate, dacă acceptăm premisa că ar exista o diferenţă culturală insurmontabilă între „dragostea ţigănească“ (sexualizarea frustrării, ca falsă afecţiune, traumă) şi iubire, bazată pe respect şi parteneriat egal - cum consideră Bruno, o victimă a propriei civilizaţii (cam leitmotivul din Puşkin, între barbara Zefira şi civilizatul Alecu, dar fără crimă). 

De la Mignon (Goethe), refuzând hainele care-i evidenţiază feminitatea, la Zefira (Puşkin), îmbrăcată bărbăteşte (după modelul masculinizării, la scriitoarea George Sand), motivul romantic al pasiunii sălbatice şi voluntare a „ţigăncii fierbinţi“ e mai degrabă o masculinizare nevrotic-bipolară. În dragoste (sau ce-o fi ea!), Pamela are emoţii imediate, nu sentimente raţionale, trăieşte instinctiv şi pasional, când „macho“ şi dominatoare, cu Bruno, care e mai degrabă efeminat, când, dimpotrivă, sedusă şi iraţională, învinsă de puterea (potenţa) unui iubit pasager. Curajul eroinei este tupeul descurcăreţ, caracteristic ofensivei marginalului, curajul înecatului care nu are altă variantă decât să se acomodeze în vreun fel prăpastiei care separă lumea civilizată de lumea haotică a ghetoului, libertatea (responsabilă) de libertinaj sau liberticid. Rămâne doar întrebarea dacă gândirea/cultura rromă este alienată sau într-o tulburare compulsivă pasageră, fără (auto-) control!

Acolo, orice viaţă e cusută cu aţă, nu poţi distinge iadul de rai, cearta de glumă, viaţa de moarte, binele de rău, ele coexistă şi nimeni nu pare să contrazică ideea că, la rromi, dracul şi îngerul (Benga thai Devla) sunt fârtaţi. Contează cum o ajustezi, ca decolteul indecis al Pamelei, în mod repetat reluat, ca o confirmare sau infirmare a obsesiei de a fi plăcut(ă). Scena morţii bunicii nu e o tragedie, ci un fapt divers, ca o despărţire de trecut râzând - cum profeţea Marx - Marian cel Făt Frumos devine cerşetor fără cutremurări sufleteşti, Bebe devine Rebecca printr-un botez ad-hoc, fiindcă singurul sens al vieţii este trăirea ei, indiferent cum. Scena finală, a decojitului cepei, o să vă facă să izbucniţi în lacrimi, pentru că are inocenţa lirică dezarmantă a „cânticelor ţigăneşti“, dar şi pentru că este un final deschis: în Purgatoriul purificator, între Paradisul occidental (cam prea angelic şi bonom, în film) şi Infernul itinerant rrom, Pamela, în lacrimi, cu premizele eşuate şi reîntoarsă la realitatea cruntă a vieţii, va trebui să-şi regândească Planul ca ţiganul, deşi e complet nepregătită pentru lumea în care vrea să intre. 

Pentru că „Planul ca ţiganul” înseamnă a te bloca de unul singur în capcana dorinţelor nevrotice regresive: să decizi că te apuci de şcoală, în loc să găseşti mai întâi logica unei relaţii spirituale, nu doar corporale, cu Bruno; să-ţi înşeli noul iubit cu primul întânit; să te blochezi în afectele trecutului, când ai pornit un proiect al viitorului; să umbli fără acte, mai ales prin locuri deocheate, dacă nu ştii cum te cheamă cu buletinul în mână etc. În fine, regăsirea instinctului matern, ca final al filmului, este o reîntoarce în stereotipul instinctului reproducerii, nicidecum al unui parenting de succes, pare-se deja ratat. Greu de spus ce se va alege de Pamela, mai mult decât este: puţin! Într-o cultură rromă radical masculinizată, ca toate culturile arhaice, faptul că 4 generaţii biologice din familie, de la (stră)bunică, la copilul Bebe, sunt femei singure, poate fi nu doar o explicaţie a femeii „bărbătoase”, cât mai ales a însingurării şi problemelor ei de comunicare inter-umană, sau a endogamiei blocate dintre femeia şi bărbatul rrom, ca semn al extincţiei. În termeni de luptă pentru demnitate a emigrantului, e de constatat că Pamela, spre deosebire de Mara din „Lemonade” (Luna de miere), recentul şi excelentul film al Ioanei Uricaru despre greutăţile insurmontabile ale imigranţilor, nu suportă nicio comparaţie.

Pamela e un destin de „gypsy girl/la Bohemienne“, al moralităţii îndoielnice, conflictului inadaptării lumii primitive la lumea civilizată, aşa cum a fost stereotipizat, în Era Raţiunii kantiene, de Goethe, prin Mignon, sau de Hugo, prin Esmeralda, ca îmblânzire/dresaj a naturii umane prin spiritul raţional al culturii umane - sursă a tuturor inferiorizărilor şi rasismelor. Ceva, amintind simultan şi de epopeea „Ţiganiada“ (Ioan Budai Deleanu), şi de „Mica ţiganiadă“ (formaţia Phoenix), în care regizoarea Marta Bergman ne propune o regândire umanistă, deşi în contratimp cu societatea iliberală actuală, care se construieşte tocmai prin refuzul relativismului corectitudinii politice! Dincolo de condescendenţă, umor şi disponibilitate, barbaria nu este diferenţă culturală, ci un handicap social, care modifică percepţiile şi comportamentele şi face imposibilă comunicarea, chiar şi pe cea arhaică, a „vorbitului din mâini“, ca în filmele mute! 

În fine, Alina Serban, ca şi celelalte personaje, toţi rromi, sunt magistrali, fiindcă vin cu autenticitatea comunităţii, nu din realitatea de operetă şi exotismul şarjat stupid de culturnicii rromi (lăutărism, ca amatorism şi vedetism). Actriţa, mai cunoscută prin spectacolele autobiografice şi militantiste, scrise, regizate şi jucate de ea însăşi, mizează fericit pe exprimarea frustă a realităţii rrome, de la gestica jocului emoţiilor, ca diferenţă, la joaca cu viaţa, ca indiferenţă, specifică rr/omului, Homo Ludens. Marta Bergman a mizat explicit şi pe libertatea actorilor de a introduce în film scene şi situaţii din propria lor viaţă, ceea ce face ca filmul să aibă unele pasaje...oculte şi iniţiatice, de înţeles doar de cei care au o cunoaştere reală a mentalităţilor rrome. 

Alături de sociologul Nicolae Gheorghe, muzicianul Damian Drăghici, pictorul Eugen Raportoru, actriţa Alina Şerban face parte din curentul, încă firav, al adepţilor modernizării gândirii/culturii rrome printr-o r/evoluţie şi re/formă a mentalităţilor obsolescente (învechite). Din păcate, alienarea, ca piramidă a nevoilor fizice şi/sau psihice irepresibile, într-o Românie cantonată încă în marxism cultural, menţine schema hegeliană stăpân/asupritor vs. sclav/asuprit, ca luptă pentru recunoaştere şi combatere a rasismului, în schema utopică a incluziunii nediferenţiate şi viitoarei egalităţii între bogaţi/asupritori vs. săraci/asupriţi, ca luptă de combatere a sărăciei. Cum se vede şi în film, foamea sexo-marxistă a rromilor este năucă şi nesătulă, reiterând cele 7 păcate capitale de care s-ar face rromii vinovaţi şi pedepsiţi de soartă, cum ştim, de la „Ţiganiada“ (1800) încoace! Am văzut filmul într-o sală cvasi-goală, din care lipseau, mai ales, elitele rrome, care şi-au abandonat demult poporul, din obedienţă faţă de un stat demult eşuat!

Este şi motivul pentru care filmul „Singură la nunta mea“ este despre ce se vede, nu despre ce se înţelege, despre „încremenirea în proiect“, atunci când vrei şi faci, dar nu ştii ce vrei, nici ce faci! Ţigănie, ca la rromi! Ca o „şaorma cu de toate“, filmul se pretează la toate interpretările, de la drepturile (rr)omului şi feminism, la integrarea rromilor ca integrare europeană - via cerşetorie şi migraţie (nomadism?) - până la recredescenţa neorasismului, ca antigypsism, şi urgenţa unor politici publice de salvare comună din această catastrofă a umanismului care se profilează, numită eufemistic „problematica rromă“. 

Poate fi semnificativ că „Singură la nunta mea“ apare în anul celebrării a 30 de ani de la filmul „Casa se mută în cer/Vremea ţiganilor“ (Kusturica, 1988), fiindcă - deşi în alte planuri estetice şi etice - este vorba de acelaşi imobilism politic faţă de tragedia umană a rromilor în Europa şi fiindcă Pamela este o replică feminină a lui Perhan, chiar dacă regizoarea a mizat fericit pe deriziunea tragicului.