Stând în încăpere trei ore cu opt odioşi (The Hateful Eight)

Să începem cu începutul – mergeţi şi vedeţi The Hateful Eight. Este o experienţă cinematografică singulară, cu o tuşă inconfundabilă a acestui regizor şi scenarist aparte care este Tarantino, la care nu ai cum să te raportezi dacă nu ai cumpărat biletul şi nu ai stat prizonier în scaun timp de 3 ore, în compania respectivilor odioşi.

Din ce în ce mai rar avem ocazia de a vedea filme aparţinând westernurilor cu atât mai mult în abordări care nu au mai fost încercate. Ultima experienţă demnă de semanlat cu o astfel de categoie de film care îmi vine în minte este Necruţătorul lui Eastwood, insă orice asemănare se opreşte aici.

Deşi sunt un consumator obişnuit de film, am preferat ca în cazul de faţă să mă duc impregnat cu recenziile găsite pe net, doar trei dintre ele scrise de romani (două laudative, una scrisă aşa, în timpul programului, descriptiv). Spre cinstea realizatorilor, filmul te captivează de la început, împiedicându-te să te mai gândeşti la ce au spus alţii despre el. Tarantino (dar să nu uităm rolul jucat de coloana sonoră în special, precum şi măiestria directorului de imagine) reuşeşte să facă peisajul ameninţător iar din viscol o adevărată prezenţă fizică pentru spectator, cel puţin la debutul filmului.  Introducerea în scenă a personajelor şi prezentarea lor pune accentul pe câte o trăsătură de caracter sau eveniment actual (real sau inventat) care defineşte un mediu în care viaţa oamenilor are o valoare aproape neglijabilă. Două dintre personaje sunt vânători de recompense, din care unul prefera să aducă ”marfa” în viaţă iar altul deja executată, pentru a nu-şi periclita propria viaţă, un alt personaj se îndreaptă spre noua sa slujbă de şerif, aparent antagonică cu trecutul său agitat, personajul feminin, prizoniera, are şi ea un trecut legat de violenţă şi crime. Nici celelalte patru personaje găsite la locul de popas nu sunt mai puţin legate de violenţă. Desigur, violenţa, adesea excesivă, face parte din arsenalul lui QT, dar de vreme ce ne aşteptăm la aceasta, poate că nu ar trebui să ni se pară deranjantă. Oricum, la ieşirea de la film, parcă aveam un imbold nefiresc, de a trece mai întâi pe la toaletă pentru a mă spăla pe mâini, faţă şi creier, de sângele atât de abundent în ultima parte a filmului.

Câteva dintre personaje şi actorii care le dau viaţa pe ecran cred că merită o atenţie aparte. Personal am fost impresionat de Kurt Russel, faţă de care am citit prea puţine aprecieri laudative legat de acest film. Este perfect. Este personajul interpretat în totalitate. Samuel L. Jackson face însă un rol spectaculos, partitura sa fiind mai generoasă, devoalând atât porniri sadice – îi face plăcere să ucidă chiar şi în masă, cât şi calităţi de adevărat detectiv. Cred că faptul că nu a fost măcar nominalizat la un premiu pentru cel mai bun actor în rol principal, la Globurile de aur sau la Oscar, i se datorează în mare măsură regizorului. Performanţa actoricească remarcabilă a fost anulată, în cazul percepţiei mele, de detalii care te trezesc din vraja povestirii şi interpretării, cum ar fi ţinută să impecabilă, cu bentiţe galben aurii, cămaşa albă imaculată şi cravată de un roşu strident, toate incompatibile cu personajul venit de la drum lung, tăvălit prin zăpadă, care s-a luptat cu încărcarea morţilor pe acoperişul caleştii. Mici amănunte care îţi distrag atenţia. Am întâlnit multe opinii conform cărora Samuel L Jackson face un rol excepţional, ca de obicei. Sunt şi alţi actori care fac roluri excepţionale, ca de obicei, însă primesc măcar nominalizări la premii. Este ciudat că în cazul de faţă, obiceiul a devenit o obligaţie şi drept urmare nu necesită o subliniere, aşa cum ar fi un premiu sau măcar o nominalizare. În fine!

În schimb, mai puţin titrata Jennifer Jason Leigh, îşi joacă rolul de scelerat cu acurateţe şi schimbarea de tonalitate din finalul filmului, trecând de la persoana permanent abuzată şi cam într-o ureche, la cea de personaj cerebral, coerent, agresiv, cu forţa de negociere, contribuind la sublinierea performanţei sale actoriceşti. O menţiune specială merită Bruce Dern, în rolul unui fost general confederat (acţiunea desfăşurându-se imediat după război iar o parte din violenţă trăgându-şi izvoarele din ancorarea în timpuri în care moartea violentă nu era ceva neobişnuit). În pofida rolului de mai mică întindere, este portretizarea urii absolute, venale, iraţionale, având drept ţintă culoarea pielii unei fiinţe umane! Deşi perfect jucat, am avut sentimentul unui rol atribuit pentru că a mai jucat partituri similare, devenind astfel schematic.

Poate rolurile şi contextul au fost mai puţin generoase cu alţi actori – mă refer aici la Tim Roth, Michael Madsen şi Channing Tatum. În cazul celui dintâi, aproape cum a sesizat toată lumea, este aproape imposibil să nu-ţi fugă mintea la Christoph Waltz – atât că statură, ca personaj (în fond produsul aceleiaşi minţi – a scenaristului QT) şi mai ales a amprentei lăsate de austriac în memoria noastră în urma mult aplaudatului rol din Django. Michael Madsen şi Channing Tatum sunt nume deja consacrate, care pot contribui la succesul financiar al filmului. Rolurile lor, prea puţin şlefuite şi în fapt de mică amplitudine, nu au cum să îi pună în valoare.  Menţiuni aparte merită Walton Goggins şi Demian Bichir, foarte buni, de asemenea, în rolurile lor.

Aşa cum am mai amintit deja, merită apreciată contribuţia scenografistului, care a creat încăperea în care se desfăşoară practic întreaga acţiune a filmului. Din punct de vedere vizual este plină de detalii şi cu o coloristică aparte precum şi cu un joc de lumini contrastante. Luat ca o fotografie, ca un instantaneu, imaginea este perfectă. În dinamică însă, la fiecare 5 minute nu puteam să nu mă întreb de ce prin crăpăturile atât de generoase, prin care pătrundea lumina care contribuia la aspectul fantastic al decorului, nu pătrundea şi viscolul care blocase călătorii în acest han şi care avea o intensitate atât de mare încât uşa trebuia bătută în cuie. Mici detalii care însă pot deranja la un moment dat.

De asemenea, nu mi-a plăcut scena în care sunt introduse aspectele sexuale care sunt, nu atât brutale, cât vădit artificiale.

Filmul, în ansamblul său, are în opinia mea o particularitate: te face parte dintr-o gaşcă adunată în jurul lui QT. Regăseşti actori pe care i-a mai folositlegaţi probabil şi printr-o relaţie de prietenie, regăseşti teme care au mai fost folosite, deşi produsul final este unul deosebit, original, diferit de realizările precedente. Maniera de a povesti a lui Tarantino este una aparte, neobişnuită şi aceasta este de apreciat, în fond căutam ceva altfel. Ştim oarecum la ce să ne aşteptăm, trecem cu vederea cu uşurinţă unele minusuri, aşa ca între prieteni, ce mai, facem şi noi parte din gaşca lui QT, chiar dacă trebuie să plătim bilet pentru a intra în lumea sa!

În final, trebuie să recunosc că există un aspect asupra căruia nu am reuşit să-i dau de capăt. 

Oricât aş încerca să găsesc elementul comun care să justifice numărul odioşilor, nu reuşesc. Numărându-i pe cei care au omorât sau încercă să omoare pe cineva în acest film sau care să îşi merite eticheta de odios, îmi ies 9 şi nu 8, oricum i-aş grupa. Poate că din titlul filmului lipseşte un punct: Odioşii. 8 fiind doar numărul de ordine al filmelor pe care Tarantino le-a realizat până în prezent!