Suferinţele tânărului Solo VIDEO

Chiar dacă e departe de a atinge reuşita lui „Rogue One“, precedentul spin-off al seriei „Războiul stelelor“, „Solo“ beneficiază de mâna sigură a regizorului Ron Howard (ca şi de pana legendarului scenarist Lawrence Kasdan) şi îi va mulţumi şi încânta pe fanii genului. Ar fi fost bine, însă, ca interpretul titular, Alden Ehrenreich, să fi fost ales mai cu grijă şi cu mai multă charismă.

Mai degrabă despre „copilăria“ şi adolescenţa (în sens mental) ale eroului este vorba aici, despre „suferinţele tânărului Solo“ (goethean vorbind), pentru că Han Solo interpretat de tânărul Alden Ehrenreich (28 de ani) este un naiv, un idealist, cu totul departe de „şmechereala“, cinismul, jemenfichismul şi relativismul moral pe care i le imprimase personajului primul său interpret, Harrison Ford (35 de ani la acea vreme), cel puţin în primul „Star Wars“ al lui George Lucas din 1977.

Îl găsim pe tânărul şi necoptul Han, aproape un adolescent, în „infernul“ de pe planeta sa natală, Corellia, fără a ni se da prea multe detalii despre ascendenţa sa („copil al străzii“, făcea lucruri ilegale încă de la 10 ani, ni se spune, doar, la un moment dat), astfel încât primeşte numele de Solo la înrolarea în forţele imperiale pentru că se prezintă... solo, un fel de „me, myself & I“.

Imperiul, „infern“ al stabilităţii

După numeroase aventuri într-un timp foarte scurt, se va lecui însă de idealism şi va deveni un contrabandist cinic, interesat doar de câştig, în principal sub influenţa mentorului său întâmplător, „unsul cu toate-alifiile“ Beckett (sic!; Woody Harrelson). Astfel încât, la finalul filmului, când Han Solo este invitat să se alăture unei Rebeliuni in nuce, incipiente, el va spune „Pas. Poate altădată. Acum trebuie să-mi trăiesc viaţa (de contrabandist)“ – o va face de-abia în aşa-zisul Episod IV, după întâlnirea seminală cu Luke Skywalker şi cu atractiva Prinţesă Leia (cherchez la femme!).

Cel de-al doilea spin-off (proiect paralel) al noii serii „Star Wars“ (filme care apar în verile anilor dintre episoadele trilogiei propriu-zise) este plasat, ca şi precedentul, „Rogue One“ (2016, de mare succes şi la public, şi la critică), în spaţiul temporal dintre cele două trilogii existente până acum (sau, cum ar veni, între episoadele III şi IV). Este o vreme în care Imperiul îşi consolidează puterea, în care transformă treptat întreaga Galaxie-ntr-un „infern“, sub aparenţa însă a ordinii şi stabilităţii, a asigurării „celei mai bune dintre lumile posibile“ – vis şi al din ce în ce mai multora lideri politici actuali, în frunte chiar cu actualul preşedinte al SUA, Donald Trump (pentru că ficţiunile hollywoodiene nu sunt niciodată atât de inocente precum par, ci mai degrabă expresii ale Stângii dominante în mediile intelectuale).

Cum au apărut în viaţa lui Solo „prietenii“ săi Lando şi Chewbacca

În actualul „Han Solo“ (regizat cu mână sigură de experimentatul Ron Howard şi scris de legendarul scenarist şi regizor Lawrence Kasdan – autor şi al poveştii din episoadele V, adică „Imperiul contraatacă“, considerat cel mai bun film al seriei, şi VI –, alături de fiul său, scenaristul şi regizorul Jonathan Kasdan) se lămuresc unele lucruri, mai ales geneza unor chestii considerate paradigmatice de către fanii „Star Wars“: naşterea „prieteniei“ (cu dus-întors) dintre Han Solo şi „şmecherul“ Lando Calrissian (Donald Glover), cum se „procopseşte“ Solo cu legendara navetă „Şoimul Mileniului“ (iniţial proprietate-a lui Lando), precum şi cu îndrăgitul său pilot, Chewbacca (Joonas Suotamo), şi, mai ales, geneza unor germeni ai viitoarei Rebeliuni, într-un grup de „piraţi spaţiali“, conduşi de charismatica Enfys Nest (Erin Kellyman).

Vă era dor de Chewbacca?

Interpretul lui Solo, tânărul Alden Ehrenreich, destul de insipid, nu face faţă în acest rol, dar faptul este suplinit de prezenţa încântătoare a unor reputaţi actori, în roluri mai mult sau mai puţin secundare: Woody Harrelson („şmecherosul“ Beckett), Emilia Clarke (actriţa din „Urzeala tronurilor“, în rolul Qi’rei, marea iubire a eroului, personaj atrăgător şi misterios), Paul Bettany (maleficul „mafiot“ Dryden Vos, personajul negativ al filmului), Thandie Newton (Val, prietena de „lovituri“, şi nu numai, a lui Beckett). Şi mai avem ceva: un superb android (mai exact, „ginoid“ sau „ginoidă“), L3-37 (Phoebe Waller-Bridge), militantă pentru cauza „eliberării“ roboţilor şi-a androizilor (apariţia Sophiei oblige) şi-ndrăgostită aproape omeneşte de Lando, „stăpânul“ său (dragostea stăpân-sclav, topos pe care-l ştim bine din romanele latine sau de la „Quo vadis“ încoace).

Critica „rasei albe“

Aşa cum spuneam, scenariile „Star Wars“ nu sunt niciodată inocente, iar cel al lui „Solo“ în şi mai mare măsură, trimiterile la actualitate şi la, de fapt, Pământul existent, al nostru, fiind numeroase. Nu-i vorba aici, de la Lucas încoace, de nu-ş’-ce „galaxie îndepărtată, cu multă vreme-n urmă“, ci de noi, pe Pământ, şi de problemele noastre cele mai actuale. Războiul dus de Imperiu pe-o planetă îndepărtată, în mijlocul căruia se nimereşte tânărul recrut Han şi unde-l va cunoaşte pe „căpitanul“ Beckett (de fapt, un escroc de mare clasă), este un „război de tranşee“ şi seamănă ca două picături de apă cu Primul Război Mondial (WWI), de la a cărui încheiere (?) se împlinesc în 2018 100 de ani – necesar remember, ca să ştim cine suntem şi de unde-am plecat.

Când eroii ajung pe Savareen, o planetă deşertică şi-aproape pustie, pentru a rafina un combustibil preţios, triburile care-o locuiesc seamănă-n mod izbitor cu cultura tuaregilor şi-a berberilor din nordul Africii. Lucrurile devin mai clare odată cu discursul lămuritor al charismaticei lidere Enfys Nest: toţi aceşti „piraţi“ necruţători nu sunt altceva decât reprezentanţii numeroaselor rase şi culturi strivite de forţa Imperiului, în goana sa nestăvilită după resurse.

Într-o scenă impresionantă, fiecare membru al grupării Enfys Nest îşi dă jos măştile care le-acoperă faţa şi-şi arată chipul mutilat şi suferind. Este o parabolă străvezie a felului în care „omul alb“ s-a purtat cu celelalte culturi de pe Pământ, în timpul erei industriale, în goana sa nebună după resurse şi forţă de muncă. „Rasa albă este cancerul umanităţii“, avea curajul de-a scrie regretata Susan Sontag, şi exact acest lucru vor să-l exprime Kasdan & Howard, prin intermediul lui „Solo“ (un western spaţial, în mare măsură).

Info

Solo: O poveste Star Wars / Solo: A Star Wars Story (SUA, 2018)
Regia: Ron Howard
Cu: Alden Ehrenreich, Woody Harrelson, Emilia Clarke, Paul Bettany, Donald Glover, Thandie Newton

3 stele

Citeşte şi:

Cu mască, fără mască sau „I am your father 2“ – „Familia“ „Star Wars“ se reuneşte după 38 de ani – cronica la filmul „Star Wars: The Force Awakens“ (2015)

„Uite războiu’, nu e războiu’“ – cronica la filmul „Star Wars: The Last Jedi“ (2017)

PORTRET DE REGIZOR

Ingmar Bergman – centenar omagiat la TIFF Cluj-Napoca

Regizorul suedez (de film, teatru şi chiar operă, ceea ce se ştie mai puţin) Ingmar Bergman, cu o statură uriaşă în istoria cinemaului, aflat probabil în top 5 de autori de film al oricărui critic sau cinefil care se respectă, s-a născut pe 14 iulie 1918 (de ziua Franţei!), în cunoscuta localitate scandinavă Uppsala (sediu, după cum se ştie, al uneia dintre primele universităţi europene, veche de aproape un mileniu). Prin urmare, anul 2018 este, alături de multe altele, şi anul centenarului Ingmar Bergman, iar marele autor scandinav este omagiat, prin diverse manifestări, în întreaga lume.

7 filme la Cluj

Faptul n-a scăpat neobservat nici organizatorilor celei de-a 17-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (25 mai – 3 iunie), aflat în plină desfăşurare în aceste zile la Cluj-Napoca (oraş devenit, pentru o vreme, „capitală“ a iubitorilor de film din toată România, şi nu numai), care, cu sprijinul Ambasadei Suediei la noi în ţară, prezintă o destul de generoasă retrospectivă a cineastului (selecţie dificilă, pentru că Bergman şi-a pus semnătura pe nu mai puţin de 71 de opusuri cinematografice, dar de care s-au achitat destul de onorabil): 7 titluri (toate în format digital şi restaurate), plus un documentar despre cineast („Insula lui Bergman“), în 6 locaţii.

Astfel, în weekend-ul care urmează, pot fi văzute la Cluj capodopere indubitabile, precum: „Sonată de toamnă“ (1978, vineri), „Sarabanda“ (2003, sâmbătă) – ultimul său film, testamentar, tulburător şi rar difuzat –, „Persona“ (1966, sâmbătă şi duminică), încântătorul film de tinereţe „O vară cu Monika“ (1953, duminică), „Fanny şi Alexander“ (1982, duminică) – ultimul său film de cinema, o sinteză impresionantă a operei sale – şi bine-cunoscutul „Fragii sălbatici“ (1957, duminică).

Un spirit protestant

Să spunem doar că opera cinematografică a lui Ingmar Bergman este o expresie a spiritului protestant (regizorul era fiu de pastor) în cinematografie (dacă n-ar fi fost regizor de film, Bergman sigur ar fi creat, la fel de prodigios, în alt domeniu), ca şi cea a predecesorilor săi (Christensen, Sjöström, Stiller, Dreyer) sau a unui ingenios continuator ca danezul Lars von Trier.

O putem împărţi, grosso modo, în trei mari „perioade de creaţie“ (mai degrabă tematic, pentru că toate temele migrează de-a lungul îndelungatei sale opere şi cariere): cea a filmelor de început, de (auto-)tatonare, care culminează cu cele două capodopere din 1957, „A şaptea pecete“ şi „Fragii sălbatici“, cea a „trilogiilor“ metafizice din anii ’60, cu vârful în „Persona“ (1966), şi cea a dramelor „de cuplu“, a „filmelor de cameră“, din anii ’70 sau ’80, având drept corolar vasta frescă „Fanny şi Alexander“ (1982) şi, mai târziu, ultimul său produs cinematografic, filmul TV „Saraband“ (2003), care reia, după 30 de ani, personajele din „Scene din viaţa conjugală“ (1973).

Top 5 filme importante

1. Persona (Suedia, 1966)
2. Fragii sălbatici (Suedia, 1957)
3. A şaptea pecete (Suedia, 1957)
4. Fanny şi Alexander (Suedia-Franţa-RFG, 1982)
5. Sarabanda (coproducţie, 2003)

Bibi Andersson şi Liv Ullmann, în „Persona“ (1966)