Timpuri interesante: Buñuel şi Bergman la Operă

The Exterminating Angel, cea mai recentă operă a lui Thomas Adès în premieră la Metropolitan Opera

Opera este o artă ce cultivă, mai degrabă neintenţionat, nostalgia. De pildă, cea pentru marii cântăreţi din trecut, mereu aureolaţi de timp în dauna celor actuali. Dar şi după vremurile în care aveau loc premierele unor opere intrate apoi în repertoriul curent.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Şi probabil că uneori poţi privi cu invidie spre Stendhal, cel uimit de Teatro alla Scala în timpurile de glorie ale compoziţiei muzicii de operă. Cel mai recent curent postmodernist din muzica de operă de azi ar putea să fie punctul de plecare al unei renaşteri a genului: opera inspirată de cinema.

Cele două arte au relaţionat intens în secolul XX. Dacă există un film mut după Carmen (1915), în care juca soprana Geraldine Farrar fără să poată fi auzită, publicul larg al cinematografului nu a consacrat nici un film inspirat de o operă. Şi nici filmele-operă nu au luat Oscaruri, oricât de mult le-a apreciat publicul de operă (Don Giovanni regizat de Jospeh Losey fiind o referinţă numai în lumea artei lirice). Drumul invers, al unei opere inspirate de un film, o artă mai nouă şi mai proaspătă, nu l-a mai parcurs aproape nimeni până azi, când, într-o săptămână, am reuşit să văd două capodopere cinematografice transpuse pe scenele unor teatre de operă: El ángel exterminador de Luis Buñuel (1962) şi Höstsonaten (Sonata de toamnă, 1978) a lui Ingmar Bergman, transpuse în operă de Thomas Adès, respectiv Sebastian Fagerlund. Există un precedent foarte îndepărtat: Lulu, inspirat de un film mut din 1928, Cutia Pandorei, de Georg Wilhelm Pabst, dar drumul în sine al creaţiei lui Alban Berg a fost anevoios, opera fiind neterminată la premiera din 1937 şi intrând în circuitul teatrelor abia în 1979, când de filmul original nu-şi mai aducea aminte nimeni.

The Exterminating Angel

Vă amintiţi fimul lui Buñuel? Subiectul e suprarealist: un grup de aristocraţi care cinează după o seară la operă, iar apoi o forţă nevăzută îi impiedică să părăsească încăperea festinului zile în şir, până când umanitatea lor se degradează aproape de limitele animalităţii. Soluţia de ieşire din această stare pe care o găseşte scenariul este momentul când personajele se regăsesc în aceeaşi poziţie ca în prima seară, în momentul de dinaintea constatării că nu pot părăsi acea cameră. Ceea ce dă ocazia regizorului de a oferi privitorului o cheie de lectură paradoxală. Există peste 20 de secvenţe cinematografice duplicate în montajul final, două dintre ele fiind chiar de o durată suficient de lungă încât să le remarce oricine şi să pară nişte erori. De fapt, deşi Buñuel a refuzat să decripteze public acest film, tot el a subliniat că acele secvenţe sunt intenţionat repetate. În drum spre cinematograful care a transmis spectacolul de la Metropolitan Opera, mă întrebam dacă aceste secvenţe vor fi duplicate şi muzical. Sunt şi încă foarte coerent redate. Dar cea mai interesantă problemă a adaptării rămânea cea a translaţiei convenţiilor cinematografice în convenţii teatrale. În dinamica unei opere, momentele intrărilor şi ieşirilor din scenă sunt esenţiale. Nu doar pentru regie, ci şi pentru că marchează clar momentele (numerele) muzicale. Dificultatea scrierii unei opere în care toate personajele sunt pe scenă tot timpul pare să fie incredibil de mare. Thomas Adès a rezolvat problema cu o îndemânare extraordinară, amintind pe undeva şi de Gianni Schicchi al lui Puccini, dar fără personajul principal. Sigur, nu au mai existat staruri, ci un ansamblu (chiar dacă alcătuit din staruri), dar spectacolul a rămas coerent şi atractiv până la capăt. Mai important este că semnificaţiile au rămas la fel de puternice pe cât erau în film.

El ángel exterminador (r: Luis Buñuel, 1962)

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.