Un succes american şi o premieră absolută

La Bucureşti sunt -9˚C, iar în Florida, peste 20˚C, dar diferenţa de temperatură nu a avut niciun efect asupra tinerilor muzicieni din Orchestra Naţională Simfonică a României, care a înregistrat (încă) un succes răsunător, de această dată în însorita West Palm Beach, din Florida.

În eleganta sală de la Kravis Center for the Performing Arts, peste 1500 de spectatori au aplaudat în picioare performanţa orchestrei române, dirijate de Cristian Măcelaru, formaţie instrumentală care a început astfel turneul său american, cu concerte prezentate publicului în patru state, vreme de zece zile.

Deşi melomanii din România au putut asculta, de-a lungul anilor, muzicieni şi formaţii simfonice americane, mai ales la excepţionalul eveniment muzical care este Festivalul Internaţional George Enescu, este pentru prima oară, după ştiinţa mea, când o orchestră simfonică românească trece oceanul, pentru a susţine concerte pe scenele de prestigiu ale Statelor Unite.

Pentru a afla mai multe despre această premieră absolută pentru lumea muzicii româneşti, l-am vizitat la început de ianuarie, în biroul său de manager al Centrului Naţional de Artă „Tinerimea Română“, pe violoncelistul Marin Cazacu, iniţiatorul proiectului orchestrelor de tineret ale României.

Sanda Vişan – Aţi pus la cale un fel de „exil“ special în America, adică un turneu mai amplu în Statele Unite, cu Orchestra simfonică a Centrului Naţional de Artă „Tinerimea Română“. Au fost dificile tratativele?

Marin Cazacu - E un altfel de exil, pe care probabil că şi l-ar dori orice român şi care se finalizează cu întoarcerea acasă. E un lucru minunat, fiindcă este o prezenţă culturală românească, în Statele Unite, de mare amploare: pe scene extreme de prestigioase va evolua Orchestra Naţională Simfonică a României, alcătuită din cei mai buni muzicieni care au trecut în cadrul proiectelor orchestrelor naţionale de tineret ale României. Astfel, se împlineşte visul american de a ajunge pe acel tărâm şi de a cuceri, într-un fel, o parte a lumii, diferită de a noastră. Pentru noi este o onoare să ne putem reprezenta propria cultură, într-un spaţiu cultural puţin cunoscut României, să recunoaştem.

S.V. – Nu ştiu dacă puţin cunoscut României, dar foarte concurenţial!

M.C. - Aşa este. Din cele trei poluri importante ale culturii actuale, în care Europa rămâne încă centrul, America de Nord şi Asia, care vine din urmă, concurează serios vechiul continent şi uneori chiar reuşesc.

S.V. - Pentru Asia e inevitabil, dacă ne gândim numai la forţa numerelor mari, adică a populaţiilor numeroase, generatoare de talente.

M.C. - Aşa este. Prezenţa noastră în Statele Unite este specială, prin faptul că vom avea două concerte la New York, la Lincoln Center, într-un spaţiu râvnit de orice artist. Vom cânta alături de unul din cei mai mari trompetişti de jazz ai lumii, Wynton Marsalis, care îşi va prezenta în premieră absolută lucrarea pe care a intitulat-o The Jungle, care a mai fost prezentată parţial, prin părţi componente, dar niciodată integral. Marsalis a mai adăugat la lucrare, a mai schimbat, iar acum o consideră gata pentru prezentarea integrală şi o va face alături de Orchestra Naţională a României, ce va fi dirijată de Cristian Măcelaru.

S.V. - Văd că vorbiţi de Orchestra Naţională Simfonică a României. Nu este vorba despre orchestra de tineret?

M.C. - Este vorba de cei mai buni dintre cei mai buni tineri, care au trecut prin proiectul orchestrelor de tineret, ce împlineşte 10 ani în 2018. I-am selectat pe cei mai buni din prima generaţie şi din următoarele, alcătuind această orchestră naţională. Aşa cum spunem echipa naţională de fotbal, aceasta am putea-o numi orchestra naţională de muzică. Suntem prezenţi în America într-un număr foarte mare, de aproape 90 de muzicieni pe scenă, în condiţiile în care orchestrele europene aflate în turneu adoptă pentru spaţiul american formule reduse, din cauza costurilor mari. Dar pentru o primă apariţie românească, acest lucru a fost foarte important, pentru ca, prin calitatea muzicii, să ne asigurăm succesul.

Ei vor cânta în America, sub bagheta unui dirijor deja celebru: Cristian Măcelaru este dirijor la Filarmonicile din Philadelphia şi Miami, a dirijat toate orchestrele importante din Statele Unite, iar acum cucereşte cu o viteză uluitoare, podiumurile de concert din Europa, deja este dirijor principal la Orchestra Simfonică Radio din Köln.

Este prima orchestră simfonică românească, care va debuta pe scena de la Lincoln Center. Celelalte concerte se vor desfăşura tot pe scene prestigioase, la Miami, West Palm Beach şi Fort Myers, în Florida, apoi New Jersey şi Detroit.

Cristian Măcelaru, la pupitrul Orchestrei Naţionale Simfonice, Kravis Center for the Performing Arts, 6 ianuarie 2019 FOTO Virgil Oprina

S.V. - Pe lângă concertul de jazz, abordaţi şi un repertoriu clasic, în celelalte seri ale turneului?

M.C. - Mai avem cinci concerte, cu un repertoriu alcătuit din Rapsodia nr 1 în La major de George Enescu, Concertul pentru violoncel şi orchestră de Antonin Dvořák, avându-l ca solist pe foarte  tânărul muzician roman Andrei Ioniţă, câştigătorul Concursului Piotr Ilici Ceaikovski, în 2015. În partea a doua a programului, orchestra va cânta Suita Cavalerul rozelor de Richard Strauss şi va încheia strălucitor cu celebrul Bolero de Maurice Ravel.

S.V. - Adică o piesă cu un mare potenţial de a stârni entuziasmul la sfârşitul unui concert, atunci când este bine interpretată.

M.C. - Aşa este. De altfel, piesa a fost aleasă şi de partenerii noştri americani, care şi-au dorit ca la prima apariţie a unei orchestra româneşti pe scenele americane, să aibă un repertoriu de mare impact asupra publicului.

Acest prim turneu al unei orchestre simfonice româneşti în Statele Unite este rodul colaborării dintre Centrul Naţional de Artă „Tinerimea Română“, Primo Artists şi Institutul Cultural Român din New York.

Tinerii muzicieni vor cânta în săli de spectacol americane, conform unui program destul de strâns alcătuit, ce presupune deplasarea între centre urbane din estul şi din zona centrală a ţării: Kravis Center for the Performing Arts, West Palm Beach, Florida;  Barbara B. Mann Performing Arts Hall, Fort Myers, Florida;  Phillips Center for the Performing Arts, University of Florida, Gainesville, Florida; Rose Theater, Jazz at Lincoln Center, New York (două concerte); Michigan State University Wharton Center for Performing Arts, East Lansing, Michigan; State Theatre New Jersey, New Brunswick, New Jersey; Cosmos Club, Washington.

Sanda Vişan - Aţi mai cântat în America?

Marin Cazacu - Personal, da, eu merg a cincisprezecea oară acolo, pentru mine nu e o premieră. Dar peste 80% dintre membrii orchestrei sunt pentru prima oară în Statele Unite.

S.V. - Veţi întâlni cumva şi comunitatea românească din America?

M.C. - Cu siguranţă. În primul rând, avem sprijinul Institutului Cultural Român, cu o parte din finanţarea acestui proiect, dar avem şi sprijinul comunităţilor româneşti. În Florida există o comunitate românească puternică şi la concertele din Miami, West Palm Beach şi Fort Myers s-au implicat şi ne aşteaptă ca pe cei mai buni ambasadori ai ţării.

Apoi mergem la Detroit, unde cea mai numeroasă comunitate românească a creat special cu ocazia venirii noastre, un festival româno-american. Am spus mai devreme despre New York, unde sunt mulţi români, apoi New Jersey, care e la doi paşi şi vom avea un concert şi la Washington, în clădirea istorică de la Cosmos Club, dar cu un ansamblu mai redus, „Violloncellissimo“, pe care îl conduc de peste 30 de ani. În capitala Statelor Unite vom cânta pe 15 ianuarie, cu ocazia Zilei Culturii Naţionale şi a Preşedinţiei României la Consiliul Uniunii Europene, eveniment în care este implicată şi Ambasada României.

Solistul Andrei Ioniţă, alături de Orchestra Naţională Simfonică a României, Kravis Center for the Performing Arts, 6 ianuarie 2019 FOTO Virgil Oprina

S.V. - Fiindcă vorbiţi de partenerii dv. americani, aş dori să ştiu cum s-a născut acest proiect şi cine îl finanţează?

M.C. - În general, proiectele cele mai reuşite sunt cele care au mai mulţi parteneri. Va trebui şi România să înţeleagă acest lucru, că nu poate numai statul roman să finanţeze, privaţii fiind aproape inexistenţi în zona noastră. Centrul Naţional de Artă „Tinerimea Română“ este o instituţie a Ministerului Culturii, cu al cărui sprijin finanţăm deplasarea orchestrei, adică biletele de avion până în Statele Unite, iar partenerii americani acoperă restul costurilor, adică biletele de avion pe rutele interne în State şi cazările.

S.V. - Sunt parteneri americani privaţi, cum e regula acolo, nu-i aşa?

M.C. - Nici măcar orchestrele nu au suportul statului acolo, decât într-o proporţie de 20-30%.

S.V. - Dar şi sistemul finanţărilor din partea mediului de afaceri funcţionează bine, infinit mai bine decât la noi, fiindcă sistemul fiscal stimulează sponsorizările, care sunt chiar rentabile pentru firme, prin deducerile primite la plata taxelor.

M.C. - De altfel, şi Filarmonicile din New York sau Chicago, toate orchestrele mari sunt căutate de importanţi sponsori, pentru că e în beneficiul ambelor părţi.

S.V. - Mediul privat în America, având o tradiţie în acest sens, a ajuns la o practică socială ce încă lipseşte investitorului român, anume aceea că modalitatea în care îţi poţi perpetua numele personal sau pe cel al companiei este tocmai cea culturală, adică să te regăseşti pe lista sponsorilor marilor instituţii culturale, cum ar fi Metropolitan Museum, Biblioteca Publică, sau Filarmonica din New York şi să contribui astfel la evenimente care au impact asupra comunităţii.

M.C. - Ne dorim să se dezvolte un mediu de afaceri puternic în România şi mai ales unul iubitor de cultură.

Kravis Center for the Performing Arts, West Palm Beach, Florida FOTO Nick Juhasz

Un bun exemplu al regulilor comunitare americane, care determină  marele capital să investească şi să ridice nivelul de bunăstare al comunităţilor în care funcţionează este şi Centrul pentru Artele Spectacolului Kravis, din West Palm Beach, în a cărui sală principală a debutat turneul muzicienilor români. Acolo unde, în februarie, vor concerta Orchestrele Simfonice din Israel şi din Chicago.

Impozantul centru a fost inaugurat în 1992, ca rezultat al donaţiilor în cuantum de 10 milioane de dolari, făcute de prietenii lui Raymond F. Kravis, investitor global  şi filantrop american, milionar aşezat de revista Forbes pe poziţia 365, pe lista celor mai bogaţi oameni din lume.

Sanda Vişan - Aţi creat această orchestră de tineret acum 10 ani, iată, a trecut pragul clasei a IV-a, dumneavoastră fiind un muzician consacrat, dar nu un manager cultural, cu studii de specialitate. Cum s-a născut această idee?

Marin Cazacu - S-a născut dintr-o suferinţă, nu mă feresc să-i zic aşa. Eu, fiind muzician profesionist, cântând anual cu toate orchestrele profesioniste din România - şi nu sunt puţine! - am constatat, de la revoluţie încoace - nici înainte nu era extraordinar! - că am întrebări legate de nivelul acestor orchestre, comparativ cu al celor occidentale şi al celor prezente la Festivalul Internaţional George Enescu, la care noi primim mereu lecţii. Sunt şi professor, aşa că am informaţii de la studenţii mei şi opiniile lor despre puterea proprie de a se integra într-un ansamblu orchestral. Era vorba despre cum se predă acest lucru.

De fapt, 80% din cei care studiază muzică clasică ajung să cânte în orchestre profesioniste. Ei nu erau pregătiţi pentru acest lucru, fiindcă şcoala românească le dezvolta un fel de individualism şi o evoluţie excesiv de solistică, iar creativitatea colectivă, pe care trebuia s-o întrevadă într-o orchestră profesionistă nu era pusă în valoare sub nicio formă. Erau persoane care se simţeau frustrate că, de fapt, locul lor nu e acolo, fiindcă ei s-au pregătit pentru altceva. Ceea ce nu se întâmplă în Occident, unde pregătirea de grup, de ansamblu, se face de la cea mai mică vârstă, pentru că tânărul care abordează muzica clasică trebuie să ştie dinainte unde va ajunge.

S.V. - Adică să nu viseze toţi că vor fi solişti.

M.C. - Aşa ceva nu se poate! Nici măcar 1% din cei care studiază muzică clasică nu ajung solişti. Sigur că, pentru un tânăr care nu e pregătit psihologic pentru această situaţie, poate fi descurajant să mai studieze muzică clasică. El trebuie să descopere că, de fapt, adevărata, marea muzică este cea simfonică, scrisă pentru un ansamblu, nu pentru un instrument solo.

Am experienţa acestor ultimi 10 ani, cu aceşti tineri, unii dintre ei capabili să interpreteze cele mai spectaculoase lucrări concertante, pentru vioară, de pildă, pentru ca după aceea, când descopereau o simfonie de Mozart sau Beethoven, unde trebuia să cânte într-un ansamblu, descopereau că ei ştiau că cel mai frumos lucru e ceea ce cantau ei. Dar nu e adevărat, iată că descopăr valori pe care nu le cunoşteam la fel de bine si pe care le recunosc azi, simţindu-se atraşi mai mult decât de repertoriul solistic.

S.V. - Cum i-aţi găsit pe aceşti tineri, aţi organizat audiţii?

M.C. - Da. Am pornit acum 10 ani acest proiect, începând cu audiţie la nivel naţional. Din primul moment, gândul meu a fost ca acesta să fie un proiect de educaţie şi cultură. De ce naţional? Fiindcă situaţia este valabilă pentru toate orchestrele profesioniste din toată România şi există peste tot tineri de foarte bun nivel.

Trebuia neapărat să-i selectez pe cei mai buni, de la nivelul întregii ţări şi iată că, după ce am început din 2008, cu proiectul Orchestra Română de Tineret, care avea categoria de vârstă între 19 şi 28 de ani, mi-am dat seama apoi că lipsa lor de educaţie de dinaintea acestei experienţe era atât de mare, încât a trebuit să creez o orchestră de tineret cu vârstă mai mică, între 15 şi 18 ani, pe care am numit-o Orchestra Sinfonietta.

S.V. - Ca să-i pregătiţi, aţi organizat nişte etape de educaţie?

M.C. - Da, pentru ceea ce aveam eu ca aşteptare din partea lor, pentru a-şi dezvolta această capacitate de creativitate colectivă şi de abordare a unui repertoriu de ansamblu, nu neapărat solistic.

După aceea, am coborât încă o treaptă şi în 2013 a apărut Orchestra Junior, copii între 12 si 15 ani. Acest flux de pregătire îl simt deja cei care trec prin etapele acestor trei orchestre de tineret, când ajung la formula cea mai mare, nivelul este spectaculos deja.

S.V. – Aţi selectat aceşti tineri din toată ţara, aţi alcătuit orchestre. Ei lucrează pe bază de proiect, financiar vorbind?

M.C. - Aşa este. Audiţiile le fac anual, în fiecare februarie, la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara şi Braşov, în cele cinci centre universitare importante. E adevărat că la audiţii vin şi elevi din liceele de muzică. Unii rămân în aceste proiecte 2 până la 5 ani, alţii numai un an.

Acesta este avantajul unei orchestre de proiect: dacă integrarea lor nu se face suficient de bine, sau observăm că ceva nu este în regulă, nu suntem obligaţi să continuăm cu o prelungire a colaborării. Tânărul trebuie să dovedească, desigur, că-i şi place, că-i şi capabil, astfel încât rezultatele să fie pe măsură.

S.V. - Şi le oferiţi contracte anuale?

M.C. - Nu există contracte anuale, ci doar pe baza de proiecte, care pot fi unul sau zece pe an.

S.V. - Deci, în acest timp, ei pot fi angajaţi în altă parte, sunt liberi. Ca în Occident.

M.C. - Majoritatea fiind elevi şi studenţi, ei studiază.

S.V. - Dar care e statutul orchestrei mari, alcătuite din foşti studenţi?

M.C. - Acolo sunt şi foşti, şi actuali studenţi. Cele trei orchestre mari de tineret nu au angajaţi permanenţi, iar majoritatea proiectelor noi le facem în perioada de vacanţă, vara, când au loc şi cele mai importante festivaluri de muzică clasică europene. Şi în România se dezvoltă aceste festivaluri estive, dar în Occident există demult, la Berlin, la Salzburg, în Franta, în Germania.

S.V. - Înţeleg că aceste orchestre nu mai evoluează doar pe scenele româneşti, ci şi pe cele europene. Mă înşel?

M.C. - Pregătirea are loc în România. Noi am început acest proiect la Sinaia. Şi nu este întâmplător, fiindcă acolo George Enescu şi-a construit o casă, acolo a primit ajutor din partea familiei regale, locul unde oferea ajutor tinerilor muzicieni, dacă nu l-aş aminti decât pe Yehudi Menuhin, care venea la Sinaia, unde părinţii lui  închiriau o casă, pentru ca tânărul de doisprezece ani să ia lecţii de la Enescu. Este un loc predestinat pentru crearea unui univers al dezvoltării şi educaţiei musicale.

Acest proiect are în mijlocul verii, o perioadă de două luni de festival al tinerilor, care a început în 1999. Se intitulează „Enescu şi muzica lumii“, iar la început era doar un festival de muzică de cameră, cu formaţii camerale reduse, iar în 2008 am început şi proiectul cu orchestrele de tineret, mai întâi româneşti, apoi au început să vină şi orchestre de tineret din alte ţări europene. 2018 a fost un an care a excelat prin faptul că au fost prezente orchestre din Austria, Germania, Franţa, Spania, Anglia, Cehia şi Romania, desigur.

S.V. - Un asemenea festival presupune un buget important.Cine îl asigură, cumva Ministerul Culturii?

M.C. - Anul acesta a fost special, fiind aniversarea Centenarului. Noi, cei de la Centrul Cultural „Tinerimea Română“, am aplicat la Ministerul Culturii, pentru proiectele anului Centenar şi am avut această şansă, cu unul dintre proiecte, intitulat „Orchestrele europene de tineret omagiază România“, ele incluzind în repertoriu şi lucrări româneşti, cu speranţa ca în viitor câteva dintre cele mai valoroase orchestre să fie prezente şi în România. Noi nu mergem neapărat la ei acasă, în ţările lor, ci suntem deja invitaţi la festivaluri foarte importante.

Orchestra Română de Tineret, dirijor Cristian Mandeal, Konzerthaus,  9 august 2018

S.V. - Pe ce scene europene aţi cântat?

M.C. - În 2018 am început cu Republica Moldova, cum era firesc, în ajunul sărbătoririi celor 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România, în martie am fost la Chişinău şi la Bălţi. Apoi am fost la Festivalul de la Ruse, în Bulgaria, în august am fost la Berlin, la Festivalul Young Euro Classic, la Konzerthaus, în octombrie am cântat la Musikverein, în Viena, unde sunt prezentate celebrele concerte de Anul Nou, iar în 30 noiembrie am fost în sala Filarmonicii din Paris, pe 2 decembrie, la sala Filarmonicii din Basel. Toate aceste concerte au fost pregatite cu trei ani în urmă.

S.V. - Aşa se lucrează în Occident, nu doar în muzică, se fac proiecte cu un avans de trei ani, fiindcă agendele instituţiilor de cultură şi ale personalităţilor sunt alcătuite pe termen lung.

M.C. - N-ar fi posibil altfel, doar dacă găseai sala liberă, iar ca să o plăteşti, ar fi imposibil, fiindcă vorbim de valori de peste 25.000 euro. Noi am fost însă înscrişi în stagiunea lor de concert, cu trei ani în urmă, aşa că nu a trebuit să plătim, ba chiar ei au avut o contribuţie pentru noi, având un public ţintă meloman, abonat sau cumpărător de bilete, nu un public invitat pentru un eveniment anume.

S.V. - Iar dv., presupun, trebuie să răspundeţi, prin calitatea interpretării, aşteptărilor organizatorilor de festivaluri, ceea ce înseamnă şi câştiguri financiare pentru ei.

M.C. - La Berlin, am cântat şi în sala Filarmonicii. Am fost prezenţi a şasea oară la Festivalul de la Berlin. Directorul său mi-a mărturisit, după evoluţia orchestrei noastre din această vară, că pentru noi trebuie să-şi facă abonament, că doreşte să nu lipsim de la niciun festival.  Atâta a fost de impresionat de concertul prezentat de orchestra noastră, publicului berlinez.

S.V. - Formula orchestrei de tineret este una comună în Occident, aţi urmat un model occidental, când aţi iniţiat-o?

M.C. - Mărturisesc că acum 10 ani, când am început acest proiect, nu ştiam nimic. Eu l-am iniţiat ca pe un proiect pentru România, din poziţia mea de profesor nemulţumit de faptul că tinerii nu-şi doreau să cânte într-o orchestră, pentru că li se părea că este ceva degradant.

S.V. - Toţi doresc să fie vedete.

M.C. - Da. Aceasta cred că e o problemă a societăţii româneşti, unde toţi vor să fie directori de ceva, sau şefi de partide. Aşa se întâmplă şi în domeniul nostru. Din această perspectivă, i-am adus pe toţi la un numitor comun, toţi sunt de un nivel profesional egal, ceea ce este foarte important, toţi au aceeaşi dorinţă de a evolua şi de a-şi prezenta propriul talent, educat în timpul studiilor. Nu avem sincope, nu avem partide sau instrumentişti, pe care să-i avem de acoperit.

S.V. - Sunt totuşi tineri care vin din toată ţara. E destul de dificil să-i adunaţi şi să şi repetaţi. Ei ce fac, studiază individual şi apoi îi aduceţi la Tinerimea Română, pentru repetiţii?

M.C. - Când avem un proiect care durează în jur de opt sau nouă zile, în primele două zile ei vin şi studiază cu profesori specializaţi, pe grupe de instrumente. Apoi vine maestrul, că e vorba de Cristian Mandeal, sau Cristian Măcelaru, sau Horia Andreescu, sau alt dirijor, care îi duce în zona de creativitate maximă.

Acest tip de proiecte există, desigur, dar eu am aflat abia în 2011, când aveam deja trei ani de la înfiinţare. Cineva mi-a spus întâmplător: dar ştii că mai există orchestre de tineret în lume? Mi-am imaginat că există, desigur, dar nu aveam eu legătură cu ele. Şi atunci am căutat pe internet, am văzut că într-adevăr există în toate ţările europene, am văzut că există şi o federaţie a orchestrelor europene de tineret. Am trimis un mail preşedintei federaţiei, care mi-a răspuns imediat: peste o lună avem adunarea generală la Bruxelles. Nu vreţi să participaţi şi să vă prezentaţi proiectul? Eu m-am oferit să facem şi noi parte din această federaţie.

În noiembrie 2011 am fost la Bruxelles, mi-am prezentat proiectul. Mi-aduc aminte că erau toţi directorii orchestrelor de tineret din Europa şi m-au „interogat“ o jumătate de oră, într-o atmosferă plăcută, aşa cum se practică între artiştii lumii, şi le-am spus că, de fapt, eu sunt muzician. Şi ei sunt muzicieni, dar poate că nu de performanţa pe care am reuşit-o eu în decursul vieţii. Le-am spus că am început proiectul dintr-o nemulţumire personală faţă de ce înseamnă condiţia de muzician de orchestră, într-o ţară est-europeană. Eu mă confruntam cu mentalitatea lor, care este diferită. Le-am spus că în est poate că urma a fost lăsată şi de comunism, cu propaganda lui de a crea omul nou, superdezvoltat, cel mai bun din lume, ceea ce a condus la această degradare a perspectivei fiecărui muzician de a şti unde îi este locul.

Prima lor întrebare a fost: care este contribuţia statului român la acest proiect? Eram în 2011. Am răspuns: deocamdată nu există, este un proiect privat. Le-am spus că am cântat la Festivalul Enescu şi la altele, am arătat videoul. Următoarea întrebare a fost pusă de cineva din Germania: sunteţi disponibil pe următorii cinci ani? Nu înţelegeam întrebarea. Nu prea sunt disponibil, că îmi urmez propria carieră solistică, am zis. Dacă eraţi disponibil, voiam să vă angajez, fiindcă noi nu am putea să rezistăm, dacă nu am avea sprijin din partea ministerului culturii.

Cu acea ocazie, am aflat că toate orchestrele de tineret din Europa sunt finanţate de ministerele culturii din ţările respective şi nu puţin, ci substanţial. Cea mai veche orchestră de tineret este din Olanda, are 65 de ani de existenţă, urmată fiind de orchestrele din Anglia, Franţa, Austria, Germania. Ele sunt furnizoare de muzicieni deja pregătiţi pentru marile ansambluri. Mă şi gândeam: nu e de mirare că orchestra Concertgebouw este socotită prima din lume, când în Olanda au avut prima orchestră de tineret, unde pregătirea de ansamblu este atât de bine făcută şi oamenii ajung să iubească ceea ce fac, toată viaţa.

S.V. - Ce se întâmplă cu aceşti tineri, care ajung la un nivel de performanţă ridicat, atâta timp cât stau sub umbrela Orchestrei de tineret şi, după ce depăşesc limita de vârstă, ajung la orchestre simfonice din ţară? Ce perspective au? Sau poate pleacă în Occident?

M.C. - Mulţi au plecat şi în Occident, din păcate sau din fericire pentru ei.

S.V. - Nu cred că mai contează atât de mult graniţele în Europa, sub acest aspect.

M.C. - Desigur. Cei care au rămas în România, au reuşit în orchestre profesioniste. Cel mai puternic nucleu din cadrul orchestrelor de tineret se află la Filarmonica „Transilvania“ din Cluj-Napoca, peste 20 de muzicieni.

S.V. - La toate instrumentele?

M.C. - Da. De aceea orchestra este într-un progres extraordinar.

S.V. - Aţi devenit o pepinieră pentru orchestrele profesioniste?

M.C. - Da. Mai ales că am început acest proiect pentru o schimbare de mentalitate. De care e nevoie în toate domeniile, de altfel. Mă uit acum la aceşti tineri şi la dragostea lor de a apărea pe scenă şi a se dărui. De fapt, pentru asta suntem făcuţi. Sigur că putem cânta şi pentru noi şi ne bucurăm, dar să împărtăşeşti emoţia cu alţii, să-i faci fericiţi, e un lucru fabulos. Tinerii care au trecut pe la noi sunt acum şi la Filarmonicile din Bucureşti, Timişoara, Sibiu, la Orchestra Radio, la Opera din Bucureşti. Deja se măreşte cercul şi eu sper ca aceşi tineri educaţi, cu o mentalitate diferită, să genereze un model de artist, pe care să-l urmeze şi alţii.

Noi ne străduim, prin proiectul nostru, în care nu ajunge oricine, pentru că trebuie să aibă un ridicat nivel, atât professional, cât şi uman, ca să se poată integra în ansamblu. Nu vom putea să facem miracole cu toată lumea, că nu e posibil. Dar, prin pregătirea unor muzicieni pe care îi pot numi de elită, putem crea nuclee de muzicieni, care vor genera mai departe modele.

S.V. - Prin ceea ce faceţi, ridicaţi nivelul de performanţă muzicală în toată ţara. Aţi spune că sunteţi o verigă între studiile universitare şi piaţa muzicală?

M.C. - Cred că este un proiect complementar la ceea ce poate oferi statul roman, prin sistemul de educaţie, care este în continuare tributar mentalităţilor mai vechi.

S.V. - E valabil ce spuneţi şi în privinţa curriculei?

M.C. - Teoretic, studiul ansamblului de orchestră se face peste tot, Bucureşti, Cluj, Iaşi, cele trei mari centre universitare. Celelalte două, Timişoara şi Braşov, sunt mai modeste ca număr de studenţi. Primele trei au progresat. Dar ce oferim noi este cu totul alt nivel, pentru că aici lucrează cu un mare maestru, ceea ce pentru ei înseamnă enorm.

S.V. - Aţi invitat şi dirijori străini?

M.C. - Am fost prezenţi pe scena Festivalului Enescu, în câteva ocazii...

S.V. - Frumos coloraţi, prin rochiile fetelor...

M.C. - Da. În 2013, de exemplu, orchestra a cântat cu dirijorul american Lawrence Foster, în 2015, cu Kristjan Järvi, în 2017, cu Domingo Hindoyan. Acest lucru se va întâmpla şi în viitor, deja la Festivalul din 2019 ştim că vom fi alături de Michael Sanderling. Am avut solişti pe măsură: Sarah Chang, Pinchas Zukerman, Elisabeth Leonskaja, ca să dau doar câteva nume.

Proiectul orchestrelor de tineret, susţinut de „Tinerimea Română“, reprezintă un model hibrid, foarte eficient, ce pune în funcţiune mecanisme de selecţie a muzicienilor, caracteristice pieţei libere, cu un suport financiar mixt, atât din fonduri publice, cât şi private.

Sub acest aspect, el este mai curând excepţia decât regula, la Centrul Naţional de Artă, unde celalalte patru ansambluri: corul de cameră „Preludiu“,  ansamblul folcloric „Cununa Carpaţilor“, ansamblul de muzică contemporană „Archaeus“ şi cvartetul de coarde „Arcadia“ sunt alcătuite din muzicieni şi dansatori permanent angajaţi ai instituţiei, care îşi desfăşoară activitatea şi la sediu, în Palatul „Tinerimea Română“, o solidă clădire art nouveau, finalizată în 1935, pe baza proiectului primei femei arhitect din România, Virginiei Andreescu Haret.

Dar poate că, dată fiind calitatea artistică a performanţei acestei orchestre aflate într-o perpetuă înnoire a forţelor sale interpretative, tocmai ea ar trebui să devină regula unui sistem care să pună în valoare talentul, fără a mai îngădui finanţarea din bani publici, a unor produse rutiniere şi clientelare, pios numite „acte de cultură“, care nu fac decât să irosească banii contribuabililor, pervertindu-le gustul şi judecata sănătoasă

Orchestra Română de Tineret, pe scena Festivalului Internaţional George Enescu, 2017