Şase tipuri de femei, şase experienţe spirituale

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Lavric

(Sorin Lavric, Decoct de femeie, Ideea Europeană, 2019, 229 p.) Dacă ar trebui să trimitem în spaţiul extraterestru sau la Dumnezeu însuşi un raport complet asupra chestiunilor esenţiale, în privinţa problemei femeii ar trebui să alegem, din tot ce s-a scris pe această temă, cartea lui Sorin Lavric, Decoct de femeie.

Desigur, semnificaţia termenului „femeie” li se poate părea unora destul de restrictivă, întrucât acest termen coincide, în viziunea autorului, cu cel de „nimfă”, care presupune două limite esenţiale: o anumită perioadă de realizare a femeităţii (între 18 şi 25 de ani) şi o distincţie nobiliară, aristocratică, „de rasă” a acesteia. Formaţia clasică a lui Sorin Lavric răbufneşte în chiar această exaltare a limitei – pentru grecii antici sinonim al fiinţei; ca ceva să fie cu adevărat, trebuie să prindă contur între anumite hotare, fapt cât se poate de firesc dacă ne gândim că însăşi ideea de fiinţă presupune o delimitare conceptuală faţă de ideea de nefiinţă (fie şi în termenii respingerii posibilităţii ei ca absurdă, imposibilă). Demersul lui Lavric este cu atât mai remarcabil astăzi – în epoca „infinităţii” cosmologice, morale (anularea sau relativizarea distincţiei dintre bine şi rău), politice (desfiinţarea principiilor întemeietoare sub specia „corectitudinii”, a toleranţei ne-limitate), sexuale (anularea „fatalităţii” biologice a apartenenţei la un gen şi trecerea acestuia din urmă în rândul celor ce pot fi alese în mod liber de fiecare individ). Decoct de femeie afirmă, în răspăr cu „comandamentele” lumii actuale, nu doar că limitarea celor două sexe există, dar şi că ele sunt doar condiţia necesară – nici pe departe suficientă – de apariţie a „fenomenului” pe care-l numim „bărbat”, respectiv „femeie”. Pentru a putea vorbi despre femeie trebuie invocate, pe lângă genul sexual, alte două limite, cele amintite deja – o anumită perioadă de timp şi nobleţea, rasa acesteia. Deşi nu face obiectul acestei cărţi, autorul ei afirmă – uneori prin subînţelesuri, alteori explicit – că nici apartenenţa la genul masculin nu este suficientă pentru apariţia bărbatului. Un individ de sex masculin lipsit de spirit (un alt termen ieşit din uz astăzi, revigorat de Lavric, asupra căruia voi reveni) nu poate revendica statutul de bărbat, aşa cum nici un individ de sex feminin lipsit de nobleţe nu poate aspira în mod legitim la titlul de „femeie”. Şi oamenii – în cea mai mare parte a vieţii lor – sunt într-adevăr „nici-femei-nici-bărbaţi”, ci doar femele şi masculi umani.

Ajungem astfel la o altă limită, dacă vreţi la o altă categorie, în sens aristotelic, aceea a relaţiei. Fenomenul „bărbat”, respectiv „femeie” – nu se manifestă decât în cadrul relaţiei guvernate de imperativul ideal al iubirii, adică al realizării „unităţii mistice dintre cei doi”. Lavric „deconstruieşte” speculativ ideea „iubirii” – lăsată de multe ori să plutească în sosul bine aromat al inefabilului liric – şi, din exterioritatea pe care i-o asigură recunoaşterea lucidă a imposibilităţii sale personale de a o trăi, de a o realiza – o analizează „la rece”, ne-o prezintă „desfăcută” în secvenţele şi momentele ei, în părţile ei componente cu o obiectivitate... medicală, chirurgicală. În cazul lui Lavric, aceşti doi ultimi termeni nu sunt deloc simple metafore, cele două formaţii – cea de medic şi cea de filosof – îmbinându-se armonios şi insolit.

Odată făcute aceste precizări, putem înţelege adecvat unul dintre postulatele clasice reactualizate în cartea lui Sorin Lavric: femeia nu este egala bărbatului! Vorbim desigur despre femeie şi bărbat – aşa cum sunt aceste fenomene posibile în cadrul relaţiei erotice, adică a căutării unităţii mistice. Or, o asemenea căutare – obiectul ei fiind de natura spiritului – este „condusă” de către bărbat, întrucât el este purtător de spirit, în vreme ce femeia declanşează, susţine şi inspiră experienţa spirituală. Femeia este dependentă de iubirea bărbatului întrucât farmecul ei nu are sens în afara reverberării în spiritul acestuia; abia în spirit, farmecul femeii se realizează ca atare, este valorizat şi calificat ca farmec. Invers, în lipsa farmecului femeii, spiritul bărbatului rămâne gol, precum conceptele kantiene fără intuiţii. Desigur, un individ de sex feminin – poate dobândi şi alte roluri, cum ar fi cel de mamă sau de sfântă, de bucătăreasă sau de curvă (după clasificarea lui Otto Weininger) – dar femeie nu poate fi, nu este decât ca iubită, ca „obiect” al iubirii bărbatului. De aceea, Sorin Lavric este îndreptăţit să afirme că în privinţa femeii nu se pot emite judecăţi de tipul S-P, întrucât subiectul este „mintea bărbatului”, femeia este femeie doar pentru bărbat.

Schemele pe care le pune în aplicare Lavric pentru surprinderea esenţei femeii sunt:

1. gestus-motus-actus. Gestus – atitudinea din spaţiul public, motus – mişcările din spaţiul intim; actus – actele „la care ia parte în cursul relaţiei cu unul dintre cei trei zei cărora, în virtutea naturii ei, îşi închină viaţa: bărbatul, copilul sau Dumnezeu.” (p.13)

2. Timbru-ferment-pigment. Timbrul – „vibraţia” lăuntrică a unei femei; transmite, radiază ceea ce „dospeşte în cutele sufletului ei” – fermentul ei;  pigmentul – este tocmai calitatea reflectată de femeie prin respingerea „substanţei” conexe, asemenea modului în care frunzele sunt „verzi” pentru că absorb tot spectrul luminii cu excepţia frecvenţei de undă asociată culorii verzi; pigmentul este destinat obţinerii „prestigiului” (moral, social, cultural) – în faţa bărbatului.

3. Etuvă-diapazon-incubaţie-elucubraţie; Femeia de tip etuvă – emoţia e principala sursă a efortului, când se stinge emoţia devine o fiinţă abulică; femeia de tip diapazon – femeia mimetică, urmează modelul care i-a fost dat; femeia de tip incubaţie – efortul ei stă sub semnul „inspiraţiei”, al imboldului „venit de nu se ştie de unde”, cu „explozii imprevizibile de temperament sau asociaţii nebănuite de idei”. Femeia elucubraţie – tenace, ambiţioasă, dedicată unei idei statornice, unei obsesii.

 4. Tectonica-peristaltica-balistica; Tectonica – limbajul trupului; peristaltica – limbajul verbal; balistica – limbajul „bombastic”, preţios, în „dodii abstracte”.

5. Ce-ţi inspiră o femeie? Ce îţi sugerează ea? La ce te duce gândul? Ce îţi insuflă? Prima întrebare atinge „flerul”, a doua estetica, a treia morala, a patra este religioasă. După răspunsul dat la prima întrebare femeile pot „ilecebrice” (atrăgătoare, ademenitoare) sau deţinătoare de „val piroclastic”, adică „frontul de emoţie pe care o femeie îl răspândeşte în preajma unui silen”. O femeie îţi poate inspira atracţie sau / şi emoţie. Răspunsul la a doua întrebare împarte femeile în femei care deţin, respectiv nu deţin o „frumuseţe peridoneică” (bine alcătuite, bine proporţionate anatomic). La a treia întrebare se răspunde în funcţie de modul în care o femeie îţi ridică sau îţi prăbuşeşte „moralul” (de altfel aceasta fiind singura vocaţie morală a femeii). Din acest punct de vedere femeile se clasifică în „elevatoare” / înălţătoare sau „pupăza fără har, vestala fără ştaif, madona în zdrenţe, doamna placidă sau fleandura stridentă emanând urdori.” (p. 25) Ultima întrebare  aduce în faţă „vestalele” sau „maicile cu har”, dar ele sunt „rarităţi în accepţia strictă a cuvântului, întrucât comunicarea în spirit nu e un atribut femeiesc. Regula drastică este că femeia e receptacul al spiritului, nu agent al lui.” (p. 26)

6. Decor-aderenţă-val piroclastic; Această triadă desemnează gradul de „împăcare cu propriul trup”. Rezultă două categorii de femei: cele care se simt bine în propriul corp încât devin familiare oricărui decor, cele stinghere în orice împrejurare, în sfârşit cele adaptate atât de bine încât emană un intens val piroclastic, în stare să usuce şi să lase lat partenerul.

7. În principiu-în fapt-în fond; Contradicţia relevată de aceste trei noţiuni dezvăluie dezordinea interioară a femeii, faptul că propriu-zis aceasta nu are un interior (nu în sensul absenţei sufletului, ci în sensul lipsei de spirit). Bărbatul se aşteaptă ca, într-o anumită situaţie, femeia să acţioneze într-un anumit fel dintr-un principiu – pe care în mod greşit presupune că l-ar avea.  În fapt, femeia se comportă cu totul diferit de aşteptările bărbatului, aducându-l într-o stare de permanentă perplexitate şi contrarietate. După ce apele se limpezesc însă, îşi dă seama că în fond femeia nu se putea comporta decât în felul în care s-a comportat, constrânsă fiind de fatalitatea propriei ei naturi, constrângere datorată tocmai absenţei principiului lăuntric – singurul în stare să se opună naturii, să răstoarne munţii din loc, să devieze cursul umorilor...

8. Fanere-ceremonie-solipsism; Vopsirea unghiilor, îngrijirea părului – aruncă femeia într-o margine a derizoriului – pe măsura timpului pe care-l alocă acestora. În mod normal – îngrijirea fanerelor are drept finalitate atragerea bărbatului, dar când aceasta se autonomizează, se transformă într-un ceremonial cu totul absurd ce alunecă spre un solipsisim valpurgic.

9. Delegare-mandatare-transmitere; Această schemă face referire la „puterea lumească” a femeii, la ce poate „trece” ea dincolo de ea însăşi. Or, din analiza lui Sorin Lavric reiese că femeia nu poate decât cel mult mandata (mandatarea se face de jos în sus, prin sufragiu), nu şi delega – căci delegarea se face de sus în jos (prin vot, de la superior la inferior, de la maestru la discipol). Femeia nu poate transmite decât „un câmp de emoţii de ordinul actului intim”. Dar spiritul are nevoie, negreşit, de o „vibraţie de ordin emotiv”, căci din „drojdia” ei se hrăneşte „mintea speculativă”. Aici Sorin Lavric urmează viziunea lui Max Scheler privitoare la valoarea nutritivă a „sufletului” pentru spirit.

10. Badinerie-tachinerie-parigorie. Prima noţiune desemnează joaca erotică, flirtul ludic, preludiul, a doua – micile răutăţi introduse ca ingrediente necesare (de)tensionării relaţiei amoroase, în sfârşit, a treia noţiune se referă la dorinţa femeii de tandreţe post-coitală, postludiul propriu zis.

Aceste „zece scheme au drept principiu suprem unitatea mistică, adică pragul ideal la care pot ajunge, în cursul unui cuplu, un bărbat şi o femeie. E perechea în varianta mirabilă a trăirii unul prin celălalt. E ca o îngânare reciprocă mergând până la potrivirea în ritm, preferinţe şi repulsii.” (p. 38).

Acestor zece scheme li se adaugă alte două „categorii”: punctul docimazic (cauza morţii sufleteşti a femeii, ceea ce e tot una cu a spune moartea femeii) şi punctum saliens (punctul care, asemănător punctului de eclozare, cel mai vulnerabil, cel mai slab din coaja oului, „priveşte izbucnirea adevăratei naturi a unei femei”). Adăugând la acestea unitatea mistică şi actul spiritual – se obţin 14 unghiuri de vedere, 14 filtre prin care poate fi obţinut „decoctul” unei femei. În urma colectării „esenţei” femeilor de rasă, Sorin Lavric obţine şase tipuri fundamentale de femeie pe care le prezintă sub forma unor simboluri: femeia-arcan (mulier abscondita), femeia-arlechin (mulier-ludica), femeia-gheizer (mulier rixosa), femeia-trident (mulier domina), femeia hidră (mulier fornicata), femeia gargui (mulier placida).

Femeia arcan (mulier abscondita) – lipsită de frumuseţe în sens peridoneic (al bunei proporţionări), emite în compensaţie un flux indelebil de atracţie (ilecebrică) pentru un silen înzestrat cu fler. Inadecvarea faţă de propriul trup se extinde asupra întregii epoci şi asupra oricărui decor, dar se „sublimează” într-o boicotare a „limbii” curente printr-o deosebită inventivitate „peristaltică” (expresivitatea deosebită în limbajul verbal şi talentul pentru limbi), ca şi într-o desconsiderare a îngrijirii fanerelor (unghii, păr) şi podoabelor (parerga). Dă o minimă atenţie în materie de motus (mişcările intime necesare toaletei), este complet inadecvată în materie de gestus (actele sociale), iar în materie de actus (actele dedicate bărbatului) – este rapidă, lipsită de badineria prealabilă (preludiu) şi de nevoia de „parigorii compensatorii” (postludiu). Deşi naratorul o asemuie pe Delia (numele fictiv al întrupării acestui tip de femeie) unui pui de ghepard sau lebede pe copite de cal, mie mi-a evocat imaginea albatrosului din poezia lui Baudelaire. „Timbrul lăuntric – spart şi grav, fermentul sufletesc era ca o sfâşiere melancolică, deasupra căreia pigmentul cochetăriei era ca şi inexistent.” (pp. 57-58) În privinţa efortului este definită prin elucubraţie, o tenacitate şi o ambiţie răbdătoare, taciturnă, îndârjită şi constantă. Punctul docimazic (cauzator de moarte sufletească) este anxietatea provocată de gândul unui permanent surghiun. Cum o asemenea fiinţă – fundamental dislocată, originar dezrădăcinată, dată fiind inadecvarea faţă de propriul ei trup – este motivată, inconştient, în actele sale de voinţă acerbă, de căutarea unui liman, a unui acasă final, grija că nu va reuşi să ajungă la acest capăt, absenţa unui spirit masculin cultural care să o susţină, ca şi compromisurile pe care este în stare să le facă pentru a se iluziona că l-a găsit – constituie punctul cauzator de moarte sufletească. Femeia arcan va ajunge după 30 de ani, în disperare de cauză, să acţioneze împotriva ei înseşi: se boieşte, îşi dezvoltă până la penibil balistica (limbajul pretenţios, academic, snob). Este un portret perfect al Deliei relatarea momentului în care aceasta, sumeţită pe marginea unei prăpăstii din Piatra Craiului, în pragul precipitării în gol, pare să atingă punctul maxim al fiinţei sale, atât de doritoare de eliberarea de trup şi de scufundarea în prealabilul individuării.

Trăirea spirituală legată de acest tip de femeie se produce astfel: rătăcind drumul pentru biciclete în Tubingen – protagonistul realizează cât de subţire este pojghiţa care separă „sensul” de „non-sens”, haosul de ordine, raţionalul de absurd şi, în cele din urmă, viaţa de moarte.

Femeia-arlechin (mulier ludica) este femeia pentru care viaţa, lumea şi trupul ei sunt un teren de joacă, o scenă de spectacol. Fără să acorde o mare atenţie fanerelor, fiind înzestrată cu un farmec peridoneic (al bunei alcătuiri trupeşti) este preocupată de lucurile cele mai evidente, de podoaba cerceilor, de rochii şi de potrivirea între acestea. Punctul saliens este în cazul acestei femei, în mod curios, lectura – dar lectura văzută ca o sorbire a fantasmelor beletristicii, ca stimulare nesfârşită a jocului imaginaţiei. Peristaltica lexicală – graţie atât lecturilor cât şi spiritului jucăuş – este în cazul acestei femei la înălţime, balistica (vorbirea preţios-profesională) fiind redusă la minim, în vreme ce tectonica (limbajul trupului) este cea derivată dintr-o puternică aderenţă la propriul trup îmbinată cu un neastâmpărul curiozităţii copilăreşti. De altfel, coeziunea cu propriul trup – îi dă acestei femei şi timbrul specific – „armonios, de fiinţă rotundă, bine unsă în balamalele lăuntrice, genul de făptură a cărei sănătate nurlie emana o vigoare de sfarog atrăgător.” (p. 84)  În principiu, acest tip de femeie este euforică şi exuberantă, în fapt însă are previzibile „căderi de ordin moral” acompaniate de „lamentaţii drastice”, pentru ca în fond să nu fie decât o fiinţă care încearcă printr-un sprint nebunesc pe traseul vieţii ei – să supracompenseze un start ratat (în cazul Otiliei – „numele” sub care naratorul întrupează acest tip de femeie – „tatăl alcoolic murise de timpuriu, lăsând-o în grija mamei, iar Otilia trăgea handicapul unei familii nevoiaşe”). Punctul ei docimazic (cauzator de moarte sufletească) este „gândul că, înaintând în vârstă, va veni momentul când nu va mai fi dorită. (...) Spaima aceasta o urâţea până la a-şi pierde apetitul pentru orice: pofta lecturii dispărea, plăcerea jocurilor lexicale aşijderea, şi Otilia intra într-o vrie de apatie acerbă. Trăia moartea sufletului prin pierderea motivaţiei ce-i întreţinea cochetăria: dorinţa de a plăcea şi de a fi dorită.” (p. 96)

Experienţa spirituală de care se leagă iubirea pentru un asemenea tip de femeie este căderea – în timpul unei plimbări pe vreme rea în cimitirul Bellu – sub pojghiţa care desparte „sensul” de non-sens, realizarea absurdităţii, înţelegerea faptului că „viaţa este stupidă”. O femeie de rasă, spune Lavric, poate fi factorul declanşator al unei experienţe spirituale făcută de un bărbat şi ne lasă să înţelegem că tipul de femeie pe care o iubim se corelează cu tipul de experienţă spirituală pe care-l facem graţie ei. Astfel –  Delia (mulier abscondita) – cea fără de loc, cea speriată de gândul că nu va ajunge niciodată acasă, cea străină în lume şi în propriul trup – stârneşte în bărbatul care o iubeşte o experienţă spirituală a rătăcirii, a pierderii reperului, a direcţiei (vezi episodul rătăcirii prin Tubingen). Otilia (mulier ludica) – îngrozită de gândul că spectacolul frumuseţii ei nu va mai atrage niciun spectactor – provoacă experienţă spirituală a absurdului ca lipsă a ecoului, a absenţei rezonanţei: „Etimologic, absurd e ce n-are ecou. Un sunet căruia nu-i urmează, drept replică venită dintr-un obstacol, rezonanţa unui al doilea sunet (ecoul), e un sunet absurd. Când te afli într-o împrejurare a cărei atmosferă e până într-atât de neprielnică încât o percepi ca un zid de care nu te leagă nicio afinitate, acea împrejurare nu are ecou în tine, aşadar, e absurdă. Fără rezonanţă lăuntrică, priveşti buimac, nepricepând cum ai nimerit acolo. Şi atunci fulgerul stupidităţii te trăsneşte, făcându-te să caşti ochii a stupoare. În acel moment apare adevăratul ecou, provocat tocmai de inadecvarea pe care ai resimţit-o în mijlocul împrejurării.” (p.93)

Femeia gheizer (mulier rixosa) are drept punctum saliens – atracţia nesăbuită faţă de jocul speculativ al conceptelor goale, „faţă de balistica calpă a jargonului abstract”, susţinută de o completă inapetenţă peristaltică (incapacitatea de a manevra într-un mod expresiv şi original limbajul verbal). Portretul acestui tip de femeie... să-i zicem „afazic” – este cum nu se poate mai delicios. Limbajul ei – „un fel de grabă cuvântătoare” – este compus fie din prescurtări argotice („non-ok”, „upss”, „yes”), fie din „ruperi” ale frazelor „la mijloc” prin „aliteraţii de tip onomatopeic”. „Începea să spună ceva, apoi îşi dădea seama că ideea, fiind un clişeu, era uşor de intuit de interlocutor, drept care o înlocuia cu un refren alcătuit din repetarea aceleiaşi silabe: „la, la, la”. Era un corolar de tipul: „Oricum ştii ce vreau să spun, aşa că nu-mi mai bat gura de pomană”. (p.104) Farmecul ei era de ordin piroclastic: Carmen (căci acesta este numele întrupării ei) exercită, dincolo de limbajul deficient, un val inspirator care-i dezvăluie aristocraţia sângelui şi o califică pentru rolul de egerie. Mintea ei stătea sub semnul incubaţiei – fiind cuprinsă în momentele de graţie de un furor asociativ – fără şanse de supravieţuire însă, dată fiind absenţa simţului limbii şi fascinaţia faţă de exprimarea bombastică. În principiu, o asemenea femeie este un tăciune „dogorind în incubaţia unor asociaţii lexicale rare”, în fapt ajunge o „fiinţă mediocră năpădită de lăbărţare adipoasă” pentru că în fond „fibra ei colerică arogantă i-a jucat un renghi viager: orgoliul necipolit a îndepărtat-o de bărbaţii cu rang de spirit, aruncând-o în matca seacă a unei vieţi fără miză culturală.” (p.117)

Actul spiritual pe care acest tip de femeie îl stârneşte ia forma unui sărut în faţa bisericii patriarhale. Gestul acesta – gratuit şi graţios – transgresează hotarele dintre lubric şi sacru, dintre gest, mişcare şi act, dintre intim (dorinţă) şi universal (biserica) împingându-te până la limita experimentării numenului divin. Această experienţă decupează din nou – ad-hoc – în mijlocul lumii orizontul unei alte lumi. Egeria cu minte incubatorie şi cu peristaltică precară face posibilă o „răpire” din mijlocul „sectoarelor” lumii într-o unitate transcendentă lor – tocmai prin supra-excitarea pragului. Că experienţa a fost posibilă în pragul bisericii patriarhale, la limita dintre senzaţiile cele mai particulare şi universal – se explică prin aceea că această femeie, acest tip de femeie – este o femeie a pragului: exprimându-se la limita limbajului verbal (acel „mmm...” – căruia naratorul îi dedică unul dintre cele mai fascinante elogii din carte), stând, trupeşte, la limita dintre graţie şi explozia adipoasă. Pentru o fiinţă a pragurilor, acesta este şi punctul docimazic (cauzator de moarte sufletească) – trecerea într-o parte sau alta a pragului. O asemenea cădere îi dizolvă cu totul fiinţa – aşa cum fiinţa lui Carmen a fost dizolvată în masa de grăsime care i-a înecat trupul şi în tezismul stupid-egalitarist care i-a cuprins, ca o demenţă, mintea.

Femeia-trident (mulier domina) – este femeia a cărei adeziune la propriul trup merge până la încântarea totală de a fi femeie. Din această perfectă adeziune i se trage şi dorinţa de a pune în ordine completă orice amănunt, grija dementă pentru detalii, dorinţa de a domina – tradusă negativ şi pervers în pofta de a fi dominată în timpul actului sexual. Bucuria de a-şi simţi trupul are însă drept consecinţă stranie spaima de a şi-l pierde, de unde o ipohondirie acerbă care se dezvoltă în punct docimazic (cauzator de moarte sufletească). Între aceste două puncte extreme se petrece tensionata viaţă a femeii dominatoare. Sentimentul adeziunii la propria alcătuire trupească şi la lume – este subminat permanent de gândul „dezordinii” lăuntrice (boala) şi al dezordinii exterioare şi de aici efortul infinit de a pune în acord „sentimentul lăuntric” (certitudinea de sine) cu realitatea în toate aspectele ei: medical, profesional, intelectual. Un asemenea efort este dublat de o verificare maniacală, obsesivă – al cărei rezultat iese întotdeauna prost. Niciodată o mulier domina nu va fi satisfăcută de ceea ce constată pe teren, la faţa locului. Totul este, întotdeauna, mai prejos, mai strâmb, mai inadecvat în comparaţie cu propriul ei sentiment de sine. Într-un perfect acord lăuntric cu sine însăşi – pentru ea suprema nedreptate este că nu poate nicăieri întâlni realizată o armonie similară celei resimţite de ea înlăuntrul ei, într-un mod fatal idiomatic. În consecinţă se iluzionează că ar vrea să întâlnească pe cineva ca ea însăşi, ba chiar mai presus decât ea, că ar vrea să admire, să iubească şi să fie dominată (fantasmă consumată repede în timpul actului sexual.) Filautia nu-i permite însă să iasă din ea însăşi, acordul monolitic cu sine nu este deloc propriu unei relaţii autentice (cu bărbatul, cu zeul sau cu copilul). Oricât ar părea de straniu – pentru aceste relaţii sunt mult mai predispuşi femeile „zdruncinate”, cele fisurate lăuntric, acelea al căror suflet este suspendat într-un gol în care mai este rămâne loc şi pentru Altul... Pentru o femeie dominatoare însă, toţi cei din jurul ei îi sunt „greşiţi” – şi motivaţia intimă pentru care ea cultivă o relaţie ţine de pasiunea perfidă de a-şi alimenta victimizarea. Bărbatul, copilul, zeul (sau destinul) o fac să sufere la infinit, întărindu-i astfel filautia – pentru că infinita suferinţă în relaţia cu celălalt justifică, confirmă o infinită iubire de sine...

Ca şi în cazul precedent, o asemenea femeie este neînzestrată sub aspect peristaltic şi, în consecinţă, atrasă de limbajul preţios-speculativ, de altfel – singurul merit pe care i-l poate recunoaşte unui bărbat. Dat fiind că singurul „gol” pe care şi-l recunoaşte este privitor la capacitatea ei speculativă – singura atracţie cvasi-autentică pentru un bărbat se datorează minţii lui speculative. Cum e de aşteptat, efortul specific unei asemenea femei – este elucubraţia (munca tenace, răbdătoare, „la lumina lumânării”). „Maria (este numele întrupării acestui tip de femeie) îmi transmitea o nelinişte permanentă, ca o trepidaţie maladivă de care nu scăpa decât în somn, iar neliniştea şi-o consuma prin acea pedanterie sisifică prin care se condamna la travaliul elucubraţiei.” (p. 145)

Actul spiritual pe care îl face posibil Maria are loc în incinta unei biserici. Liniştea desăvârşită, potenţată de ritmul unei pendule agăţate pe un perete, este întreruptă brusc de bâzâitul unui muscoi care o despică pentru câteva clipe, înainte să se scufunde şi el în adâncul acesteia. Acest sunet are darul de a-l „răpi” pe narator dincolo de minte, revelându-i, din nou, cât de subţire este felia pe care se petrece viaţa. Dar de ce tocmai Maria mijloceşte, în acest mod, experienţa spirituală? Răspunsul îl aflăm două pagini mai încolo: „În cazul himerei, sorbul de prăbuşire (punctul docimazic) i-a stat în teama de boală, o spaimă iraţională schinguind-o până la pragul insomniei. Frica aceasta i-a ucis avânturile şi i-a sabotat ambiţiile. Era îndeajuns ca bănuiala unui guturai să i se înfigă în minte pentru ca programul să-i fie dat peste cap în mod ireversibil. Femeia aceasta s-a stins din cauza unei obsesii faţă de ea însăşi pe linia unei îmbolnăviri implacabile, al cărei flagel avea s-o lovească mai devreme sau mai târziu.” Esenţa unui suflet de femeie se revelează tocmai la limita experienţei non-substanţialităţii vieţii: eliberată de reţeaua cotidiană de repere, sensuri şi semnificaţii în care se poate camufla ca un cameleon, „ritmul”  bătăilor „inimii” unei femei poate fi auzit pe fondul creat de asemenea „aneantizare” a lumii obişnuite. Sufletul Mariei era, în momentul surprins, un naos a cărui linişte era şi mai bine pusă în valoare de intrusul bâzâitor – de musca „ipohondriei”, a „ordinii” maniacale, a rigorii monomane. Cu timpul însă „naosul” Mariei va fi cotropit de un roi de muşte, va deveni o cloacă.

Femeia-hidră (mulier fornicata) este vampirică prin setea nestăvilită de omagii „spintrice” (sexuale) şi verbale – a căror finalitate profundă este confirmarea unei frumuseţi „pe muchie”, aflată pe marginea fatalităţii – perfect previzibile – a înghiţirii în apele grăsimii. Femeia-hidră este ca o efemeridă care, strivită de conştiinţa precarităţii duratei ei de viaţă, îşi închipuie, în disperare de cauză, că şi-o poate prelungi, absorbind sămânţa vitală a „dragostei” – în ipostaza sa trupească şi „sufletească”. Unei asemenea nimfe îi repugnă ambiguitatea crepusculului – căci îl asociază organic cu sfârşitul – existenţa ei fiind legată, prin toate firele, de soare, de amiază. Ea ştie că este şi nu poate fi decât în amiază, în miezul lumii şi al luminii – şi de aceea este atât de neliniştită încât pare să alerge încontinuu în jurul Pâmântului pentru a trăi o zi perpetuă. O minunată distincţie între doi termeni – lasciv şi lubric –  care par sinonimi punctează diferenţa specifică dintre Irina (căci acesta este numele întrupării ei) şi narator. Irina este lascivă, adică solară, directă, expansivă şi absorbitoare. Partenerul (şi observatorul ei) este, dimpotrivă, caracterizat de lubric, de preferinţa pentru ceaţă, pentru vremea rece şi locurile fără de bipede. Punctul docimazic îi era dat de spaima de a rămâne în întunericul dat de lipsa admiraţiei din ochii bărbaţilor.

Raptul spiritual pe care o asemenea femeie i-l produce naratorului se petrece în interiorul unui muzeu, în faţa unei pânze de Andreescu. Pentru revelarea esenţei unei muze – nu putea fi un loc mai potrivit decât... muzeul. De fapt, în prezenţa Irinei, naratorul realizează esenţa profund intermediară a artei – şi pe cale de consecinţă natura ei profund erotică. De aceea arta poate fi degustată, trăită în gradul cel mai deplin în compania femeii iubite – căci, fiind de aceeaşi natură, una se dezvăluie prin cealaltă, potenţându-se reciproc. În compania Irinei – tabloul lui Andreescu ajunge să se „întrupeze” într-o semnificaţie concretă, vie, trăită şi, de asemenea, Irina se adevereşte proiectându-se pictural. Mai mult decât atât, observatorul, naratorul intră el însuşi în acest joc al reciprocelor dezvăluiri nu doar pentru că în trăirea lui se dezvăluie unitatea lor, ci şi pentru că el îi traduce Irinei o semnificaţie al cărei semnificant este, fără să o ştie, ea însăşi: „E o plinătate de concept în coaja copacului, nu ar mai lipsi decât o nimfă culcată lângă trunchi pentru a-i întregi armonia.” (p. 174) Irina are nevoie de mintea speculativă a bărbatului pentru a-şi putea înţelege propria ei semnificaţie. Într-o asemenea întreită dezvăluire-potenţare mutuală ne aflăm cel mai aproape, se pare, de „extazul perechii ideale”, de „întrepătrunderea umană ca replică a perihorezei ipostasurilor divine.” (p. 176)

Femeia gargui (mulier placida) – nu face priză cu propriul său trup, este ştearsă, anodină, vrea să treacă neobservată în lume – şi din această cauză orice ţine de parerga şi fanere este ca şi inexistent (unghiile tăiate scurt şi nevopsite, fără cercei şi inele); de aceea pare un fel de Gavroche. Alcătuirea ei trupească este o coagulare în marginea diafanului, înfiripată parcă din caimacul format în urma reacţiei dintre a fi şi a nu fi. Femeie de „tip diapazon”, regula muncii ei fiind „imitaţia”. Şi totuşi o asemenea fiinţă îşi are punctum saliens în momentele de dezinhibiţie produse de ingerarea unui pahar de vin sau de jocul lexical, dezvăluindu-şi o faţă – complet imprevizibilă – de fiinţă extrem de geloasă, dar şi cu o bună peristaltică. Punctul docimazic este constituit de spaima de a nu fi respinsă tocmai din cauza indistincţiei ei aparente – spaimă care îi produce, ca într-un cerc vicios, o şi mai mare însingurare.

Actul spiritual de care se leagă experienţa cu Diana (numele avatarului femeii gargui) se întâmplă într-un... cimitir. Revelaţia primită de narator este făcută posibilă tocmai de acest tip de femeie căreia, îndepărtându-i vălul de tăcere, discreţie şi indistincţie, îi descoperi sufletul mustind de viaţă. La fel,  – odată mintea eliberată din cuşca de prejudecăţi în care zace de obicei –  descoperi că cimitirul este departe de a fi un loc al morţii: „deasupra crucilor din jur, ciorile croncăneau în crengile copacilor, o cohortă de vrăbii se ciondăneau zgomotos în tufişul de lângă bancă, o pisică trântită pe alee îşi lingea simandicos labele. Viaţa forfotea în jurul nostru...” (p. 204)

Într-un alt text scrisesem că iubirea faţă de o femeie ne dezvăluie o anumită faţă a lumii. În cartea lui Sorin Lavric – avem şase moduri în care lumea ne este dezvăluită de către şase tipuri de femei, de către şase tipuri de experienţă erotică.

Cartea lui Sorin Lavric este o carte eveniment, o carte a unei teme mari, o carte care ar fi devenit pe alte meleaguri o carte-cult. Scriitura lui Lavric este cu totul fermecătoare, iar limba română este, prin ea, ridicată în rang. Îndrăznelile lingvistice, invenţiile lexicale, expresiile uneori arhaizante, alteori extrem de... neologice – arată câte bogate minereuri zac în adâncurile limbii noastre. Lavric este un stilist rafinat, a cărui experienţă se toarnă în această carte în forme cu totul încântătoare. Trebuie subliniată încercarea – foarte convingătoare după mine – de a reitera efortul de exploatare a filonului latin al limbii române, evitând totuşi greşeala „puriştilor” din rândul predecesorilor ardeleni. Lavric ştie – şi o şi spune – că orice autor reuşeşte să exprime autentic în măsura în care reinventează, atât cât este posibil, limba în care scrie. Vocabularul nou forjat de Lavric devine contagios, ţi-l însuşeşti pe nesimţite şi realizezi, odată ce începi să-l mânuieşti, câtă dreptate aveau filosofii care în atâtea rânduri au spus: pentru adevăruri noi – cuvinte noi.

Acest text a apărut şi în numărul curent al revistei Contemporanul

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite