Absurd în plin realism socialist

În contextul împlinirii a 120 de ani de la naşterea lui Camil Petrescu şi al complexului de manifestări cu puternic impact cultural organizate în câteva mari oraşe ale ţării (Cluj, Timişoara, Bucureşti) de Fundaţia ce poartă numele marelui scriitor, a fost reeditată o carte pe care o socotesc de mare importanţă.

În colaborare cu revista Teatrul azi a fost reintrodus astfel pe piaţă un volum-document, apărut întâia oară în anul 1998 în colecţia Scrinul negru a Bibliotecii Apostrof, sub îngrijirea profesorului clujean Ion Vartic. Volum în două părţi reunind o stenogramă, numită riguros-exact de primul editor Procesul “tovarăşului Camil”, şi o piesă de teatru scrisă de Camil Petrescu. E vorba despre Caragiale în vremea lui.

Titlul colecţiei în care a fost editat iniţial Procesul “tovarăşului Camil” mi se pare riguros exact, parcă anume inventat pentru a găzdui stenograma şedinţei din 30 iunie 1952 din redacţia revistei Viaţa românească. O şedinţă în care era analizat a doua sau a treia oară textul scris, la solicitarea publicaţiei, de marele dramaturg.

Spun că Scrinul negru se potriveşte perfect stenogramei respective fiindcă aceasta a fost aproape întâmplător găsită în arhiva lui Alexandru Sever, arhivă intrată în custodia lui Ion Vartic. Alexandru Sever nu îşi mai amintea, la începutul anilor ’90, atunci când făcea donaţia, când, cum şi în ce condiţii a intrat în posesia dactilogramei. E foarte posibil ca ea să îi fi fost dată cu titlu de “carte de învăţătură”, ca manual pentru uzul tânărului “lucrător pe frontul ideologic”, în momentul în care îşi începea activitatea de redactor la E.S.P.L.A.

Citită azi, stenograma e un model de “combativitate revoluţionară” pe care “tovarăşii de nădejde” pe care “lucrătorii din sectorul ideologic” trebuiau să o adopte în raport cu “creatorii”. Tot din perspectiva cititorului de azi, familiarizat cu stenogramele ‘’întâlnirilor cu scriitorii’’ avute între anii 1971-1975 de Nicolae Ceauşescu (cf. Ceauşescu, critic literar, ediţie, studiu introductiv şi note de Liviu Maliţa, Editura Vremea, Bucureşti, 2007), dar şi cu “celebrele” cuvântări ale liderului suprem al PCR în anii ’80 ai veacului trecut, la consfătuiri pe ‘’probleme ideologice’’, în Mangalii repetate şi fără de sfârşit, documentul ce transcrie discuţia dedicată piesei Caragiale în vremea lui e simptomatic. Simptomatic pentru continuitatea esenţială, dincolo de rafinările şi atenuările de moment, ale practicilor cenzurii. Practici rămase în definitiv aceleaşi pe toată durata perioadei dictaturii comuniste în România.

Cartea ar fi putut fi foarte bine tipărită şi într-o colecţie ce ar fi putut împrumuta subtitlul unei emisiuni odinioară celebre a lui Virgil Ierunca, “pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate.” Caragiale în vremea lui, scrierea lui Camil Petrescu, apare, deloc din voinţa editorilor, doar în a doua ei formă, cea refăcută de autor, sub presiunea cenzorilor. Din păcate, pentru moment cel puţin, prima variantă, cea care, deducem din stenogramă, a provocat un val de nemulţumiri din partea celor şapte culturnici, cu toţii formaţi la şcoala cenzurii absolute de inspiraţie jdanovistă a lui Leonte Răutu, nu se mai găseşte. Pesemne, nici această a doua variantă nu a fost, în ultimă instanţă, pe placul partidului. Cert e că piesa nu a fost  publicată de revista Viaţa românească  decât cinci ani mai târziu, ea apărând tot în 1957 în volum la E.S.P.L.A.

Aşa după cum rezultă din precizările făcute cu impertinenţa şi suficienţa de activist ideologic, cocoţat în postul de profesor universitar şi în funcţia de şef de Catedră de unul dintre participanţi, Mihai Novicov, dezbaterea din 30 iunie 1952 a fost organizată fiindcă “revista Viaţa românească vrea să publice această piesă”, “în speranţa că, pe baza ei, se va putea ajunge la o redactare pe care ea să şi-o însuşească, căci, în definitiv, acesta este dreptul oricărei reviste.” Tot Mihai Novicov dorea multiplicarea textului şi dezbateri mai ample. Nu suntem deloc departe de felul în care, în prima parte a anilor ’70, Nicolae Ceauşescu le vorbea scriitorilor, atunci când le spunea “vrem o literatură care să servească poporul, socialismul, bazată pe concepţia noastră” ori de afirmaţia tranşantă a aceluiaşi Ceauşescu, din august 1981, de la adunarea prilejuită de aniversarea Scânteii: “În democraţia noastră socialistă, fiecare are dreptul să creeze ce vrea, dar noi, statul, ca reprezentant al poporului, plătim numai ce ne place.”

 De fapt, “vrem o literatură să servească poporul, socialismul, bazată pe concepţia noastră” îi spuneau lui Camil Petrescu, precum le spunea Ceauşescu urmaşilor acestuia, cei şase procurori prezenţi (Nicolae Moraru, Mihai Novicov, Ion Vitner, Aurel Baranga, Silvian Iosifescu, Dumitru Mircea) plus al şaselea absent (Traian Şelmaru) la procesul intentat lui Camil Petrescu şi piesei acestuia. Proces care, pentru Aurel Baranga, cel mai agresiv dintre toţi, cel ce a adoptat un superior “dumneata” ca formulă de adresare faţă de autorul Sufletelor tari, trebuia să fie şi o şedinţă de reeducare a dramaturgului, în spiritul indicaţiilor partidului, ale unui articol “pe linie” din Scânteia, dar şi al “zicerilor” lor, ale cenzorilor: “Eu aş propune ca tovarăşul Camil să ne spună ceea îşi însuşeşte din critica noastră.” O critică a cărei esenţă este sintetizată câteva minute mai târziu de Nicolae Moraru: „După părerea mea, în piesa aceasta, autorul încă n-a reuşit să ne înfăţişeze un Caragiale aşa cum îl ştim, aşa cum îl iubim, aşa cum îl înţelegem. După părerea mea, chipul lui Caragiale este sărăcit în această piesă, datorită faptului că eroul nu este pus în situaţiile cele mai caracteristice, cele mai esenţiale: din punct de vedere dramatic, cele mai acute; din punct de vedere istorico-literar, cele mai caracteristice.”

Cum ar fi trebuit să fie înfăţişat în piesă, în opinia oamenilor partidului, Caragiale, cel pe care ei pretindeau că îl ştiau, iubeau şi înţelegeau?

Mai întâi, ar trebui spus că cei şase culturnici prezenţi la dezbatere nu prea îl “ştiau” pe  Caragiale. Fiindcă cum altfel decât prin neştiinţă s-ar putea explica faptul că Nicolae Moraru îl vede pe autorul Scrisorii pierdute drept un profet şi un militant al “teatrului înaintat”  ori îi atribuie un articol despre semnificaţia zilei de 1 mai, scris, în realitate, de Anton Bacalbaşa? Ori că Mihai Novicov îl socotea pe dramaturg a fi fost deopotrivă autor şi de romane? Cei şase nu cunoşteau mai deloc nici creaţia lui Camil Petrescu, relevante fiind în acest sens câteva greşeli monumentale de citare a unor titluri, greşeli comise de Aurel Baranga.

Nici nu îl iubeau cei şase (probabil nici cel de-la şaptelea) pe Caragiale deoarece voiau să îi falsifice şi “reordoneze” valoric opera, în funcţie de strategiile şi obiectivele lor ideologice. Pentru ei supralicitatul 1907, din primăvară pănă-n toamnă era mult mai important decât Momentele şi schiţele ori de ceea ce scrisese şi publicase Caragiale în Moftul român. Şi, chiar dacă admiteau Moftul… şi valoarea acestuia era fiindcă, după părerea lor, acolo Caragiale se arătase drept luptător împotriva şovinismului şi ca militant antiburghez.

Nici de înţelegere nu putea fi vorba de vreme ce oamenii partidului voiau ca personajul principal al piesei să fie o fantoşă, un fals om. Or, pentru Camil Petrescu, “Caragiale este cel din corespondenţă şi cel înregistrat de istoria literară pe care noi nu putem s-o anulăm.” În fond, exact acel Caragiale din scrisori, Caragiale cel adevărat (cf. Dan C. Mihăilescu: I.L.Caragiale şi caligrafia plăcerii. Despre eul din scrisori, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012) nu era convenabil celor şapte cenzori. Ei voiau ca nenea Iancu să le fie instrumentul prin care să mai “demaşte” o dată orânduirea burghezo-moşierească, să îi mai condamne o dată, la pachet, pe conservatori şi pe liberali, să mai plângă o dată pe umărul unui Eminescu cu o imagine mistificată şi al falsului creat pe ruina acestei imagini, vehiculată în anii realismului socialist, să îl pună definitiv la colţ pe inamicul lor absolut, Titu Maiorescu.

Cum s-a comportat Camil Petrescu în relaţie cu acuzatorii lui publici? Defel umil, aşa cum eronat aprecia profesorul Mircea Zaciu, în prefaţa la ediţia din 1998 a volumului ce prilejuieşte aceste însemnări. Sigur, nu trebuiau aşteptate din partea dramaturgului refuzuri absolute ale dialogului. Nu a fost vorba despre disidenţe. Au existat şi replieri, dar în esenţă Camil Petrescu, cel din anul 1952, nu s-a dezis de Camil Petrescu, cel plin de vervă, inteligent, etern revoltat, neconformist, greu de intimidat din anii ’30-’40. În piesa de teatru în care a trebuit să joace, “tovarăşul Camil” a contracarat, a argumentat, a ironizat totalitarismul ideologic exercitat de culturnici. A ajuns până acolo încât i-a luat în răspăr, le-a taxat obtuzitatea intelectuală, spunând: “Vă rog să-mi daţi un text  şi, într-o jumătate de oră, cu creionul în mână, tăiem tot ce spuneţi; să vedem ce rămâne, fiindcă am impresia că acest lucru vă împiedică să vedeţi restul.”

PROCESUL “TOVARĂŞULUI CAMIL”;

Camil Petrescu- CARAGIALE ÎN VREMEA LUI;

Fundaţia Culturală “Camil Petrescu” & Revista Teatrul azi prin Editura Cheiron;

Bucureşti, 2014