Adolescentul şi mama sa. Despre un roman al lui Leonard Cohen

Forme anterioare ale romanului Joaca preferată, de Leonard Cohen (Polirom, 2008), au fost respinse de editori din cauză că naraţiunea era prea stufoasă şi evident autobiografică. Textul a fost, în mai multe etape, transformat până când a devenit un roman alcătuit din fragmente, păstrându-şi însă caracterul autobiografic.

E clară căutarea propriei formule narative, a propriei idiosincrazii; de asemenea, din roman răzbate nevoia unei clarificări a autorului cu sine însuşi, a depăşirii unei etape din viaţă. Diferenţa dintre roman şi autoficţiune se dezvăluie în necesitatea prelucrării şi, eventual, a transfigurării conţinutului autobiografic de către autoficţiune, în timp ce romanul tinde spre maximum de proiectivitate. Acesta este motivul pentru care formulele autoficţionale sunt adesea înţelese greşit de către unii critici literari (e, până la un punct, şi cazul romanului lui Cohen), care văd în prezenţa masivă a autobiografiei o dovadă de imaturitate artistică. Ei ignoră specificul autoficţiunii, care este roman, dar un roman ce tinde să se dizolve în viaţa autorului, sacrificându-şi propria dialectică. La aceasta se adaugă nevoia edificării de sine, a depăşirii unor probleme din trecut. Joaca preferată nu e scrisă la persoana întâi tocmai pentru a exprima această depăşire. În acelaşi timp, suferinţa subterană este ecranată de dantela densă şi tremurată a poeziei. Formula găsită corespunde perfect caracterului fragil şi crud, rece şi empatic de monstru candid al personajului principal, Lawrence Breavman.

Joacă preferată e văzut de obicei ca o înşiruire de legături amoroase încântătoare (deşi iubirile din tinereţe nu umplu niciodată, nici măcar pe jumătate, dorinţa de a iubi în mod poetic). Romanul ar prezenta perioada de trecere a băiatului de la adolescenţă la prima tinereţe, ar fi deci un roman tipic de formare (Bildungsroman). Majoritatea comentatorilor insistă asupra relaţiilor afective ale lui Breavman şi a evoluţiei acestor relaţii. Situaţia particulară în care se află personajul, ca şi alegerile sale, nu doar erotice, sunt aproape ignorate. Această receptare este un argument indirect al veridicităţii talentului poetic al lui Cohen, care a reuşit de minune să-şi asundă drama. S-o ascundă sau, mai exact, s-o elibereze de propria ei greutate. Ţine de personalităţile profunde dorinţa de a părea şi chiar de a fi superificiale. Ele vor să-şi camufleze astfel rănile prea adânci din suflet.

În ce constă situaţia particulară a lui Breavman? Desigur, romanul prezintă relaţiile amoroase ale acestuia, dar în spatele vieţii sale se află constant mama. E ciudat că mama a fost, practic, exclusă din interpretare, deşi Cohen nu a dorit totuşi asta, ci a oferit, dimpotrivă, mai multe indicii - de pildă, romanul este dedicat mamei sale. S-ar putea obiecta: orice băiat ajuns la vârsta adolescenţei se desparte, treptat, de mama sa. Aceasta se află în ordinea lucrurilor. Da, numai că mama îşi creşte singură propriul copil întrucât soţul ei, tată al copilului, a murit. Desprinderea de o astfel de mamă este mult mai complexă şi mai dureroasă. Nu în ultimul rând, mama îi conferă personajului lui Cohen identitate de evreu, îl pune în relaţie cu familia şi etnia sa (nu voi aborda aici acest aspect). Iată deci descrierea situaţiei particulare a lui Breavman. Ea explică multe. Ruptura de o mamă care te-a crescut singură, fie pentru că tatăl a murit, fie din cauza divorţului de tată e foarte dureroasă. Pe de o parte, un băiat crescut de mamă e mult mai ataşat de mama lui; pe de altă parte, despărţirea de mamă e un eveniment care neagă fidelităţi foarte adânci. Şi totusi, ea trebuie să aibă loc pentru ca bărbatul să se maturizeze. Poate că trebuie să aibă loc cu orice risc.

Naratorul explică, încă de la începutul cărţii, situaţia dificilă în care se află mama lui Breavman: ”Mama lui îşi privea întregul trup ca pe o cicatrice acoperind cine ştie ce splendoare apusă, pe care o căuta în oglinzi şi în vitrine şi în nichelul capacelor de la roţi” (p. 26). Mamele singure au fost, cândva, mult mai frumoase decât celelalte mame. Acesta este şi principalul motiv al disperării lor profunde, căci – mai ales când simt că fiii încep să se despartă de ele – încep, şi ele, să devină conştiente de singurătatea şi de deşertăciunea vieţii lor. În raport cu situaţia lor, de fapt cu această temere fără scăpare, de obicei nu ştiu cum să reacţioneze. Viaţa le-a fost oferită pe altarul altora: a unui soţ bolnav (cazul mamei lui Breavman), a unei mame bolnave etc., dar în primul rând a propriului copil, care, iată, se grăbeşte să-şi ia zborul. Ele nu văd nimic bun în trecut şi nimic bun în viitor. Unele dintre ele, aşa cum pare a fi şi mama lui Breavman, o iau razna.

”M-am uitat în oglindă azi, nu m-am recunoscut, riduri de supărare, de la nopţi în care m-am gândit la fiul meu, merit eu aşa ceva, cincisprezece ani cu un bărbat bolnav, un fiu căruia nu-i pasă dacă mama lui zace ca un bolovan, ca un câine, o mamă, o singură mamă, să zacă aşa, ca o piatră, nici o prostituată nu ar îndura de la fiul ei ce îndur eu, am eu parte de atâtea, mănânc eu zilnic ciocolată, să am eu diamante pentru cât bine am făcut, cincisprezece ani, am cerut eu ceva pentru mine, amândouă picioarele rupte în Rusia, glezne umflate, şi doctorul s-a mirat, dar fiul meu e prea ocupat ca să asculte adevărul, noapte de noapte zac în faţa televizorului, îi pasă cuiva ce fac, eram aşa o persoană fericită, eram o frumuseţe, acum sunt urâtă, nu mă recunoaşte lumea pe stradă, mi-am sacrificat viaţa, pentru ce, am fost bună cu toată lumea, o mamă ai, o dată în viaţă ai o mamă, doar nu trăim veşnic, o mamă e ceva fragil, cel mai bun prieten, pe lumea asta cui îi mai pasă ce e cu tine, poţi să cazi pe stradă şi lumea trece pe lângă tine, şi eu zac ca un bolovan, peste tot în toată lumea oamenii aleargă să le vadă pe mamele lor, dar fiului meu nu-i pasă, o să-şi găsească altă mamă, o viaţă avem, totul e un vis, cum ai noroc...” (p. 134) Recunoaştem discursul mecanic al isteriei materne (repetat de câteva ori în forme aproape identice de-a lungul romanului), cu inflexiuni din Iov, care atestă situaţia limită în care se află mama şi în care, inevitabil, îl pune şi pe fiul ei. Dorinţa disperată a mamei este ca fiul să rămână lângă ea. Fiul, în schimb, îşi doarme nopţile în locuri necunoscute şi, la un moment dat, se mută împreună cu iubita lui. Fiul nu poate să rămână lângă mamă decât dacă acceptă să-şi sacrifice viaţa în locul mamei. Aceasta nu este însă o soluţie, căci un fiu care rămâne acasă, lângă mama sa, nu poate da satisfacţie mamei.

În familiile ”normale”, maturizarea copiilor este un proces lent şi firesc, nu lipsit de riscuri şi de tristeţi, desigur, dar firesc. Maturizarea unui copil crescut doar de mamă se realizează prin salturi şi recidive, prin şocuri şi reveniri vinovate, toate dureroase şi periculoase, până la desprinderea finală. Ca şi mama, copilul se află într-o situaţie imposibilă. El resimte desprinderea ca pe o trădare gravă. Totodată, îşi dă seama că o despărţire treptată nu e posibilă, căci ar putea fi amânată la nesfârşit de o mamă autoritară (toate mamele singure sunt autoritare). Plecarea de-acasă este, în fapt, soluţia, dar, aşa cum am spus, ea declanşează automat sentimentul de vinovăţie al copilului care şi-a abandonat mama. Mama este fiinţa care îi menţine trează luciditatea în relaţiile cu femeile pe care le cunoaşte şi, paradoxal, îl face să fie mai sensibil decât alţi băieţi. Cohen dă dovadă de o cunoaştere profundă a femeilor, iar personajul său este, ca şi el, un poet melancolic, care scrie poezii pentru femei, care cucereşte femeile cu poeziile lui, chiar şi pe acelea situate social peste nivelul său (o inclinaţie specifică a băieţilor crescuţi de mame singure). Maturizarea sa e, până la urmă, frumoasă, dar ea nu-l abandonează unei femei anume (unei noi mame sau unei mame-substitut), ci propriului său destin artistic. Breavman descoperă că e singur în lume. Relaţia cu mama infuenţează, iniţial, în mod dramatic şi alegerile privind viitorul lui Breavman. Acesta refuză să urmeze cursurile unei universităţi, dintr-o rectractilitate evidentă, dar exprimată ca dorinţă de a fi liber pentru propria sa creaţie poetică. Contactul cu realul va fi, bineînţeles, neplăcut, Breavman fiind obligat să presteze munci necalificate. Pentru a nu fi obligat să se întoarcă acasă, la mama, decide să plece din Montreal, în New York. Din fericire, talentul său poetic este autentic şi, încet-încet, Breavman îşi crează o reputaţie literară.

Mama lui Breavman ajunge, în cele din urmă, la spitalul de nebuni. Ea continuă să comunice cu Breavman, care o vizitează la Spitalul Allan Memorial, situat pe un munte din Montreal. ”Nebunii au cea mai bună privelişte din oraş”, constată Breavman, gândindu-se desigur la mama sa, mai exact la perspectiva de a fi lângă mama sa. Ultima dată când o vizitează, ea doarme într-un turn, iar legătura dintre ei pare să se fi rupt. Retrăgându-se la spital, mama îi lăsase lui casa în care trăiseră, probabil o nouă încercare de a-l determina să se întoarcă acasă.

Muzica lui Leonard Cohen este, după cum se ştie, dominată de melancolie. Ea vine, fără îndoială, în mare parte din drama relaţiei cu mama sa (dramă prezentată discret, dar convingător în Joaca preferată). Romanul a fost scris către vârsta de 30 de ani şi este de înţeles de ce Cohen, în ciuda mai multor critici care i-au fost aduse, l-a apărat mereu. Înainte de toate, muncise foarte mult ca să-l scrie. După cum a mărturisit, Joaca preferată este al treilea său roman camuflat în primul roman. (Frumoşii învinşi va confirma talentul său literar.) Apoi, în această carte, Cohen şi-a clarificat situaţia particulară din care a izvorât melancolia sa. A rămas un melancolic, dar şi-a înţeles drama.

Publicat în Revista ”Convorbiri literare”, aprilie 2017.