Alcoolicul vulnerabil. Despre romanul lui Cristian Fulaş

Moscova-Petuşki, romanul-poem al lui Venedikt Erofeev, prezintă o călătorie al unui alcoolic care rămîne alcoolic pînă după ultima pagină a romanului. Fâşii de ruşine, cartea lui Cristian Fulaş, prezintă o altfel de călătorie.

O călătorie care, şi cred că asta e bine, nu se ştie cum se va termina. Sigur, nea Lică îl duce pe protagonist la munte, acesta acceptă cu bucurie pentru că simte că singur nu poate reuşi să scape de dependenţă, şi nea Lică are nevoie de el: ”Să văd pe unul care luptă ca mine, cu mine...”, toate bune. Dar oferta urmează după o recidivă severă a personajului principal, după ce şi-a vomat ”şi genunchii”.

Romanul lui Cristian Fulaş este o carte impecabil scrisă şi o lectură teribilă, mai ales cititorilor care ştiu din propria lor experienţă despre ce vorbeşte naratorul fiindcă ori ei înşişi au trecut prin asta, ori cineva apropiat lor. Dar nu vreau să spun că numai un alcoolic sau sora lui poate înţelege cartea. Dimpotrivă. Fâşii de ruşine (spre deosebire de Liviu Ornea eu cred că titlul e chiar perfect) spune foarte multe şi frumoase (ne amintim că frumosul nu înseamnă în 2015 numai Eminescu şi Grigorescu, ci şi Joyce, Faulkner sau Francis Bacon pictorul) despre singurătate, despre dependenţă, despre lipsa de dragoste (”nu există dragoste”, observă şi Liviu Ornea), despre Bucureşti, despre prietenie sau mai corect spus cîrdăşie. În general, prietenii sunt de două feluri: cei cu care ai copilărit, ai fost coleg de clasă sau de facultate etc. şi cei care se luptă cu demonul cu care te lupţi şi tu. Aceştia din urmă nu se supără pe tine ”din afară”, ci chiar din tine, din infernul tău personal.

Infernul personal este miza majoră a Fâşiiilor de ruşine. N-am citit niciun alt roman din literatura română (Nicolae Tzone aminteşte pe coperta a patra Inimi cicatrizate de Blecher) care să vorbească atît de adînc şi de fără compromisuri despre acest infern. Cioran, desigur, dar frazele lui sunt altceva decît povestea unui nenorocit.

Chiar şi defectele romanului sunt explicabile prin situaţia protagonistului. Ce e soră-sa dacă nu o femeie care/pe care o sună din cînd în cînd, un personaj foarte îngust? Dar este mai mult într-adevăr? Are nevoie naraţiunea ca să fie mai mult? Nu; personajul e numai atît. Deci nu este un defect, acesta, ci o nevoie; o realitate.

”Efectul de autenticitate este copleşitor.” — spune acelaşi Octavian Soviany. Şi într-adevăr: aşa cum ni se pare că Dostoievski sau Camus au ucis în viaţa lor, şi aici avem senzaţia că pe autor ”nu-l păcăleşte nimeni”. Simţim mirosurile, trăim singurătăţile şi mustrările de conştiinţă, căutăm cu disperare pe cineva pe care să-l putem iubi. Stavroghin n-a putut să iubească, dar Stavroghin n-a putut nici să bea. Protagonistul Fâşiilor este totuşi vulnerabil de uman.