Alice Voinescu‒ un destin exemplar

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Se ştie foarte bine. Regimul comunist făcea din când în când concesii şi, în numele revalorificării (uneori se spunea „revalorificarea critică“) moştenirii culturale, îngăduia tipărirea, în tiraje defel generoase, unor scrieri ale unor intelectuali consideraţi cândva neconvenabili şi rămaşi ca atare în pofida reabilitările formale făcute în numele beneficiului de imagine.

Ai acelor intelectuali care, pe te miri ce motiv, fuseseră mai întâi concediaţi ori pensionaţi, apoi tracasaţi, şantajaţi cu suspendarea şi diminuarea pensiei, după aceea închişi, pe urmă semi-eliberaţi, căci detenţiei îi urmau luni sau ani de domiciliu obligatoriu (în epocă i se spunea adesea „forţat“). Reveniţi în Bucureşti ori în alte mari oraşe ale ţării acestor „duşmani de clasă“ li se îngăduia cu imensă parcimonie supravieţuirea. Reprimeau cu greu ori nu primeau deloc dreptul de semnătură, li se permitea numai salahoria culturală a traducerii pe bani puţini a unor scrieri celebre. Câteodată se întâmpla ca o anume traducere să fie semnată de cu totul altcineva, de un nume agreat, când, în realitate, munca fusese făcută de un fost puşcăriaş.

De toate acestea a avut parte Alice Voinescu. Posesoare a unui doctorat în filosofie obţinut în Franţa, la Sorbona, în 1913, devenită profesor universitar de estetica, teoria şi istoria teatrului la Conservatorul regal de artă dramatică din Bucureşti, prezenţă activă şi respectată, an de an, între 1925 şi 1939, la „Decadele de la Pontigny“, loc în care şi-a atras o simpatie cu totul specială din partea lui André Gide şi unde conversa şi intra în dezbateri, de la egal la egal, cu Charles du Bos, Curtius, Roger Martin du Gard, Claudel sau Mauriac, familiară a castelelor Peleş sau Bran ori a reşedinţei de la Balcic a Reginei Maria, Alice Voinescu a pierdut totul imediat după 30 decembrie 1947.

A fost eliminată din corpul didactic al Conservatorului, locul fiindu-i luat de Marcel Breslaşu. O lună mai târziu a fost scoasă şi de la Şcoala socială. Greutăţile materiale ce au urmat, teama că oricând şi-ar putea pierde pensia au fost dublate de tristeţea de a nu mai putea fi de folos tinerilor cărora le-a consacrat nu doar cariera didactică, ci şi cea mai semnificativă parte a scrierilor sale („Montaigne“, carte din 1936), „Aspecte din teatrul contemporan“, volum apărut în 1941, „Eschil“ din 1946).

A fost arestată pentru că nu şi-a ascuns sentimentele pro-monarhiste şi revolta faţă de abdicarea forţată a Regelui Mihai, cele 19 luni de detenţie fiind urmate de deportarea la Costeşti. Până la decesul din iunie 1961 a dus o existenţă marcată de dureroase privaţiuni, batjocoritor, umilitor atenuate de „generozitatea tovarăşiiîlor“ de la ESPLA care, din când în când, îi mai dădeau să verifice câte o traducere.

Cu opera, cu imensa cultură, cu dragostea şi cu capacitatea de a înţelege şi de a explica teatrul înţeles ca literatură dramatică şi literatura în general, am luat contact atunci când în 1983 a apărut în colecţia „Thalia“ de la Editura Eminescu, colecţie coordonată de Valeriu Râpeanu, volumul „Întâlnire cu eroi din literatură şi teatru“. Îngrijit şi prefaţat de eseistul Dan Grigorescu. Apariţie ce venea ‒ aveam să aflu asta ceva mai târziu ‒ după o evocare din 1975 în Rotonda de la Muzeul Literaturii Române şi după ce, în 1979, revista craioveană „Ramuri“ i-a dedicat un număr.

Dacă mai trăiesc ‒ nota Alice Voinescu la 7 februarie 1948 ‒ şi voi mai avea şi eu o vorbă de zis, exact la asta voi lucra: la «deslichelizare». Nu voi avea nicio vorbă aspră pentru cei mici, care s-au înscris ca să nu moară.

Prima ediţie, îngrijită de Maria Ana Murnu şi prefaţată de Alexandru Paleologu, a „Jurnalului“ lui Alice Voinescu a apărut în 1997 la editura Albatros. Carevasăzică, în epoca de mare glorie a descoperirii şi tipăririi jurnalelor şi memoriilor până mai ieri interzise. Numai că, aşa după cum observa Dan C. Mihăilescu în recenzia în mai multe părţi din Revista 22, antologată în cartea „Literatura română în post-ceauşism. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare“ (Editura Polirom, Iaşi, 2004), cam în acelaşi timp, apărea Jurnalul lui Mihail Sebastian, fapt ce a făcut ca excepţionala mărturie a lui Alice Voinescu să treacă insuficient observată.

Poate că acum, cu ocazia reeditării din 2013 la Polirom (Biblioteca Polirom- Jurnale, autobiografii, amintiri), „Jurnalul“ lui Alice Voinescu să aibă parte de receptarea cuvenită. Şi de reverenţele meritate de o mare doamnă, de o doamnă în adevăratul sens al cuvântului, de o fiinţă de o eleganţă, o rectitudine şi un rafinament omenesc, moral, cotidian şi cultural exemplar, astăzi dispărute şi poate niciodată posibil de egalat. „Dacă mai trăiesc ‒ nota Alice Voinescu la 7 februarie 1948 ‒ şi voi mai avea şi eu o vorbă de zis, exact la asta voi lucra: la «deslichelizare». Nu voi avea nicio vorbă aspră pentru cei mici, care s-au înscris ca să nu moară. Dar pentru oricare s-a vândut, ca «să se împingă mai departe», nicio scuză, nicio circumstanţă atenuantă. Trebuie să ne tămăduim odată de lipsa de consistenţă morală. E timpul să creştem.

Început în septembrie 1929, pe când autoarea lui avea deja 44 de ani şi îşi conştientiza singurătatea şi ratarea sentimentală, „Jurnal“ a fost ţinut mai întâi cu intermitenţe, cu pauze şi întreruperi lungi, uneori inexplicabile pentru Alice Voinescu însăşi. Mai apoi, mai cu seamă după moartea lui Stelian Voinescu, soţul ce i-a provocat atâtea supărări şi i-a devenit confident de abia după dispariţia lui fizică („Stelule drag, cine ar citi acest caiet, ar putea spune că m-am ţicnit, dacă nu ar înţelege că e un mijloc de a te evoca realmente.“), „Jurnalul“ a devenit parte a existenţei diurne a semnatarei lui.

Azi am deznădăjduit în faţa sclaviei ce-l aşteaptă pe bietul nostru popor. Ştiu că politica noastră a fost nefastă.

„Jurnalul“ consemnează nu doar traiectoria unui destin exemplar. Exemplar prin demnitate, prin convingerea că viaţa nu poate fi imaginată în afara credinţei în Dumnezeu şi în absenţa culturii, prin calitatea, acuitatea şi inteligenţa reflecţiei asupra unor prezenturi succesive, din ce în ce mai puţin confortabile ori prietenoase, ale căror esenţe şi laturi maligne sunt cu acurateţe şi cu maximă concizie surprinse în notaţii concentrate înnobilate de exactitate şi intuiţie. De altfel, reflecţia asupra acestor prezenturi mi se pare a reprezenta unul dintre punctele forte ale cărţii, ferind-o şi în acest fel de primejdia supra-expunerii egoului.

Inamică neîmpăcată a oricărui extremism, fie el de dreapta ori de stânga, judecătoare lucidă a relelelor legionarismului şi a sponsorilor lui ideologici (despre Nae Ionescu scria „Ca om, mi-a fost simpatic, ca dascăl a fost o primejdie“), Alice Voinescu a simţit mai repede decât mulţi dintre contemporanii ei dimensiunea primejdiei comuniste. La 15 septembrie 1944, Alice Voinescu nota: „Azi am deznădăjduit în faţa sclaviei ce-l aşteaptă pe bietul nostru popor. Ştiu că politica noastră a fost nefastă. Jafurile noastre în Rusia au întrecut imaginaţia, dar de la americani, care luptă pentru «libertate şi dreptate», aşteptam o intervenţie. Ne-au lăsat în plata duşmanului lezat. Ce mai putem spera? Eu, una, nu mai am nicio nădejde în popoarele zise democrate, atâta vreme cât sunt «mari». Toţi sunt la fel de egoişti, de îngâmfaţi şi cruzi.

O bună, o consistentă parte a „Jurnalului“ lui Alice Voinescu poate fi citită ca o cronică a acestei sclavii, tot la fel cum se cuvin citite „Scrisorile către Monica“ ale Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, „Timpul ce ni s-a dat“ de Annie Bentoiu sau „Jurnalul Marioarei Voiculescu“. Alice Voinescu a intuit diferenţa de calitate umană dintre Maria Filotti şi Marioara Voiculescu: „M-a decepţionat adânc Maria Filotti, o lipsă totală de directeţe intimă, toate gesturile determinate de interesul momentan. Cum e posibil să nu aibă o ţinută măcar superficială? M-a întristat foarte adânc. M-am războit cu ea din respect uman. Ceilalţi au lăsat-o ca pe o pestiferată, singură. Ce deosebire între ea, obsedată de bani, şi Marioara Voiculescu!“ Şi tot Alice Voinescu se numără printre primii ce a diagnosticat caracterul de religie seculară al comunismului. „Comunismul ‒ nota ea la 20 octombrie 1950 ‒ e puternic fiindcă este o credinţă.“

Şi dacă tot am amintit-o pe Marioara Voiculescu, ea însăşi prezentă în „Jurnalul“ lui Alice Voinescu, să precizez că lectura acestuia e ocazia unor încântătoare şi revelatorii întâlniri cu eroi din artă, literatură şi istorie. De la Maiorescu la Gide şi Simion Mehedinţi, de la Regina Maria la Regina Elisabeta, de la Gala Galaction la Octavian Goga, de la Maria Filotti la Lucia Sturdza Bulandra, de la Cella Delavrancea la Maruca Cantacuzino, de la Emil Botta la Geo Bogza, de la Tudor Vianu la Petre Andrei şi Alexandru Paleologu, de la lichelismul lui Ion Marin Sadoveanu (cel ce a aruncat, într-un ruşinos articol, anatema asupra fostei Academii) la lichelismul lui Dan Deşliu. Un rol aparte revenindu-i lui George Enescu a cărui artă deţine rolul principal în notaţiile din anii 1942-1943. Şi despre care muzicologii şi nu numai pot afla multe şi importante detalii. Citez un fragment dintr-o notaţie din 23 ianuarie 1942: „La piano Maestrul ‒ un leu ce se deşteaptă, stăpân pe toate nuanţele lui interioare infinite ‒ niciodată n- am simţit incomensurabila adâncime a geniului său ca azi, la piano. Tremura pasiunea în sunetele scoase de el, dar nu era un talent năvalnic, era o furtună stăpânită. M-a emoţionat până la lacrimi.“

Alice Voinescu- JURNAL; Ediţie îngrijită, evocare, tabel bio-bibliografic şi note de Maria Ana Murnu; Prefaţă de Alexandru Paleologu; Editura Polirom, Iaşi, 2013.
 


P.S. Aflu ca ICR a remis ziarului Adevărul un „drept la replică“ referitor la o afirmaţie din finalul comentariului meu intitulat „În numele valorii“, publicat la data de 7 februarie 2014. ICR precizează, în esenţă, că a aprobat banii necesari deplasării spectacolului „Zic Zac“ la Bursa de spectacole la care e invitat. Totodată, instituţia condusă de dl. Lilian Zamfiroiu solicită publicarea de urgenţă a precizării respective în numele „deontologiei profesionale“.

Fireşte, regret eroarea de informare ce îmi aparţine în întregime şi retractez, cu scuzele de rigoare, fraza ce incriminează ICR. Mă bucur să aflu că ICR îşi face datoria şi finanţează un veritabil act de cultură. M-aş bucura însă şi mai mult dacă acelaşi ICR nu ar silui în comunicatele sale limba română, producând monştri lingvistici precum sintagma „deontologie profesională“. Văd în astfel de greşeli un semn că dl Zamfiroiu şi echipa condusă de domnia sa mai au mult de lucru până a asigura ICR anvergura profesională şi culturală de odinioară.  

Precizari ICR Mircea Morariu

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite