Am auzit că ţi-ai luat maşină de scris şi discuri! (III)

Părăsisem deja Luceafărul când Păunescu m-a convins că oralitatea mea trebuie să ia, totuşi, sfârşit şi că ar merita să-mi citesc, sub proprie semnătură, scenele de viaţă povestite cu o lăcomie care acapara toate mesele nopţilor de boemă cu binecuvântarea Patronului. Repet, poate că aşa s-a născut şi primul capitol, ,,Ploaia’’, din ,,Nişte ţărani’’.

Dar ca să ajung să stau nemişcat pe scaun în faţa paginii nesfârşite, ore în şir, mai era nevoie de un accesoriu al civilizaţiei, propriu profesioniştilor. Şi trebuie să recunosc că lui Eugen Barbu i se datorează primul meu pas spre meserie.

Barbu scria uşor, vreau să spun nechinuit de peniţă şi de cerneală şi ne îmboldea pe toţi de la spate să nu mai facem gazetărie cu călimara la şold. Barbu, care era un meloman avizat, aşa cum a fost şi unul din cei mai împătimiţi de citit scriitori români, poate că dintre prozatori a fost scriitorul care a devorat zeci de mii de pagini, de la poezie şi proză la istorie şi filosofie şi care a răscolit bucoavnele vechi, cu un dar al reînvierii cuvintelor de miere şi har ca nimeni altul până la el, poet desăvârşit al limbii româneşti, demn să fie trecut lângă marii poeţi. Barbu zic, care era un meloman, posesor al unei întregi discoteci impresionante, nu putea scrie un rând fără muzică. Mă chinuia şi mă umilea cu maşina lui de scris, în care bătea, mai mult cu două degete, dar iute de tot şi a trebuit să sfârşesc cumpărându-mi şi eu o maşină de scris, instrument de care nu m-am putut despărţi şi fără de care n-aş fi avut răbdarea să scriu ce am scris şi cât am scris. O scrisoare nu mai ştiu să scriu acum, de mână. Nu pot să ascund că aşa am descoperit şi patima discurilor şi starea de clopot de cristal în care mă aflu când scriu ascultându-i pe maeştri  încât, într-o emisiune de televiziune curajoasă a lui Iosif Sava, care mă adusese să mă justific trei ore la serata duminicală, când încă se mai punea problema dacă voi mai putea fi recuperabil vreodată, de către unii dintre aceia care la Luceafărul mă priveau cu exigenţa lor searbădă şi neputincioasă de neputincioşi teoretizanţi ai găunoşeniei liber schimbiste, marele muzicolog s-a simţit dator să facă dezvăluirea, ca pe un paradox absolut, că ,,Săraru are, ca şi când ar fi fost de necrezut, o discotecă cu mii de discuri!’’.

            Mai cuminte, mai modest şi mai ferit mai ales, ferit de Barbu, îmi cumpărasem, cum zic, şi maşina de scris şi discuri, şi patefon, şi începusem să scriu aşa. Cineva m-a vândut Patronului.

Eram la televiziune, redactor-şef, începusem să public în ,,Flacăra’’, în serial, primele pagini din ,,Nişte ţărani’’, candidam vreau să spun, la cariera de prozator şi Barbu mă citea săptămânal ameninţându-mă:  ,,Să vedem, să vedem dacă te ţin curelele; cât te ţin, să te judec să curgă fulgii din tine. Să vedem săptămâna viitoare...’’

            Până într-o zi când, seara, pe la unsprezece, ca de obicei, sună telefonul.

-         Ce faci Dinache, începe Patronul pe scurtătură. Am auzit că ţi-ai cumpărat maşină de scris şi discuri. Pauză.

-         Aud?

-         Mi-am cumpărat, confirm eu, surprins de interviul anchetă.

-         Ei, atunci se schimbă lucrurile, se înăspreşte şi judecata: acum să te văd, săptămâna asta! Ai scris?

-         Da, zic eu, am înainte şapte capitole.

-         Şapte?!, zice Patronul. Păi, termini romanul?!

-         Îl termin.

-         E bună şi maşina mea de scris, zice el vesel, dintr-o dată. Te-am învăţat cu ce începe meseria. Să recunoşti.

-         Recunosc, răspund eu azi!

La apariţia romanului, pe coperta ultimă, alături de Adrian Păunescu, detonatorul acestui roman, Eugen Barbu:

      ,,Prin tragica, măreaţa, ironica epopee a lui Dinu Săraru este restituit adevărul în toată cruditatea lui, se face cu alte cuvinte dreptate unui individ ce nu poate dispărea din literatură’’.

Pagini din ,,Jurnalul unui personaj controversat provocat de Vartan Arachelian’’, apărute iniţial în ,,Totuşi iubirea’’, nr.11-14 (329-332), mai-iulie, 1997, revăzute şi adăugite acum.

x

P.S. (continuarea promisă în numărul trecut):                  

Îmi amintesc o împrejurare când Personajul – pomenit în P.S-ul trecut -, la câteva zile de la inaugurarea Teatrului Foarte Mic îmi solicitase o întrevedere după amiaza, când era mai multă linişte în jurul biroului meu. Dorea să-şi ofere serviciile de consilier aulic, voluntar desigur, gata să-mi pună la dispoziţie toată experienţa lui în comunicare şi toate sfaturile, sugestiile de care el era convins că am nevoie în ipostaza de director de teatru. Mi s-a părut bizară oferta lui, deşi făcută cu o convingere patetică, rezultat, mă lăsa să înţeleg, al unei reflecţii serioase şi bine cumpămite şi ca o expresie a solidarităţii faţă de programul scenei de pe Sărindar. Am declinat oferta cât am putut de catifelat dar m-a reţinut, până astăzi, grija care dubla şi justifica insistenţa lui îndatoritoare.

            Cu acelaşi prilej mi-a făcut şi un succint excurs al biografiei lui de până atunci din care reieşea că este, ca în Hector Malot, „singur pe lume”, după dramaticul eşec al primei căsătorii şi mi-a şi citit, scos din portmoneu, un bileţel prin care partenera îşi justifica, într-adevăr cu impresionant regret, brusca dispariţie.

            Aşadar, ,,Singur pe lume’’ nu peste multă vreme avea să îmi propună împăcarea pe care n-o mai visam cu gazetarul şi omul de teatru Radu Popescu – directorul revistei ,,Teatru’’, cu biroul peste drum de ferestrele biroului meu din Sărindar şi recunosc, azi, că era, atunci, unul din visele mele cele mai aprinse să mă împac cu acest mare prieten; nu reuşise nimeni, nici Baranga, nici Stancu, nici Beligan, nimeni, şi eu muream, recunosc, de dorul lui. Discuţia cu R.F.A. a fost pe la prânz. După amiază mi-a telefonat să îmi spună:

-Mâine, la şase, vă aştept cu domnul Radu Popescu la mine acasă, în blocul scriitorilor din spatele restaurantului Bucur.

Şi a doua zi, la şase, mi-a deschis uşa chiar Radu Popescu!!!!!!!!!!

Iar, du-te vreme, vino vreme…, şi îmi propune să mă împace cu Marin Preda. De peste zece ani nimeni pe lume nu reuşise să mă pună faţă în faţă cu autorul ,,Moromeţilor’’ care mă înjura din senin ca la ţară, în Teleorman, pe toate drumurile; nici Păunescu, nici Florin Mugur care era foarte apropiat de el, nici… nu mai ştiu cine. Îmi luasem nădejdea să mai apuc, în timpul vieţii, să vorbesc cu el şi să-l întreb ce are cu mine, fiindcă nu ne intersectasem niciodată. Şi a doua zi, dar chiar a doua zi, la şase după-amiază, intrau în biroul meu de la Teatrul Mic R.F.A. şi Marin Preda cu care am rămas prieten până în ziua morţii lui când trebuia să ne vedem, toţi trei, să mergem să vizităm o casă în care Preda dorea să se mute, el stând singur la Mogoşoaia. Exact la cinci, în după-amiaza acelei zile, când trebuiau să vină amândoi să mă ia de la Teatrul Mic, a început o ploaie, cum se zice la ţară, cu spume; întrevederea n-a mai putut avea loc şi nu ne-am mai văzut niciodată, după trei luni întregi în care nu era săptămână de la Dumnezeu, ca să nu zic zi, în care să nu ne vedem (cu, desigur, R.F.A.) la Capşa, sau la mine acasă, în Maria Rosetti, sau pe Sărindar.

            Cele două împăcări au fost pentru mine un miracol care, nu pot să nu recunosc, m-a pus şi pe gânduri, suspicios cum sunt, ca orice ţăran. Iar du-te vreme, vino vreme… şi, invitat de Marele Rabin Moses Rosen şi de doamna Amalia Rosen, vizitez cu soţia mea celebrul lor sanatoriu pentru bătrâni. Ca în Occident! Într-o cameră, într-un pat, un bătrân ros de viaţă şi uscat şi cu privirile rătăcite, sigur, absent. M-a surprins ca nici un alt bătrân dintre cei întâlniţi în acest sanatoriu minune.

-E tatăl dramaturgului Radu F. Alexandru!, îmi spune marele rabin. 

Am înlemnit; eu ştiam că este singur pe lume.

            Din decembrie ’89, când l-am văzut la televizor lângă Gelu Voican Voiculescu, nu l-am mai întâlnit niciodată, personal, până într-o seară când l-am revăzut de aproape pe fiul bătrânului pomenit, cum se zbatea să-şi facă loc, măcar în ultima gardă, la catafalcul marelui om Profesorul Nicolae Cajal. N-a înduioşat, din păcate, pe nimeni!

            Amintiri, amintiri…

            De curând, chiar zilele trecute, mai toate televiziunile au relatat semnificativ o penibilă scenă când Personajul nostru, la tribuna şedinţei conducerii partidului său, îşi certa şefii pentru încălcarea tuturor regulilor şi canoanelor: ,,Inadmisibil!...’’,,,Nimeni n-are dreptul!...’’, ,,Nimeni nu-şi poate permite!….’’, ,,Nimeni n-are voie!…’’ Şi cu ce foc, şi cu ce patimă, şi cu ce suferinţă, şi cu ce glas şi cu ce gesturi de profet pedepsitor şi ce filozofic îşi juca rolul de cabotin. Până când, exasperat, co-preşedintele partidului, cunoscut pentru sobrietatea lui, s-a ridicat şi l-a întrerupt şi l-a trimis în banca din care venise la tribună. Săracul, nu mai ştia că, încă din vară, confraţii toţi, votaseră noile canoane ale legilor verticalităţii şi integrităţii şi…

            În sfârşit, reproduc aici afişul premierei din 1988 cu ,,O scrisoare pierdută’’ pe Sărindar, urmată de cea mai dură anchetă de securitate, în teatru, atunci, cu participarea conducerii înalte a Securităţii, a procurorului general, a procurorului şef al Capitalei şi aşa mai departe. Pe scenă, era satirizat dictatorul!

Nu ştiu dacă R.F.A. îşi mai aminteşte că directorul teatrului era una şi aceeaşi persoană cu scriitorul care-l debutase la Teatrul Foarte Mic.