Aniversări

Datele de naştere ale marilor scriitori trec neobservate. În presa culturală, nu apare nimic despre aceste evenimente literare, nici măcar critica nu-şi reaminteşte de aceste personalităţi

Am scris, nu o dată, despre prezenteismul care caracterizează generaţiile din urmă, ostile ideii de istorie literară. Mai ales după 1989, un interes aproape exclusiv pentru literatura (şi, desigur, nu numai pentru literatura) prezentului aruncă în uitare scriitori şi opere de altădată. Aniversările trec neobservate. Şi e vorba uneori de mari scriitori, aflaţi  în manuale, dar de care critica nu-şi reaminteşte nici măcar la date rotunde.

Aţi citit un singur articol despre Mihail Sadoveanu (1880-1961), de la a cărui naştere se împlinesc 135 de ani? Dar despre Liviu Rebreanu (1895-1944), la 130 de ani de la naştere? Dar despre Tudor Arghezi (1880-1967), Mateiu I. Caragiale (1885-1936),  Lucian Blaga (1895-1961), Ion Barbu (1895-1961)? Ca să nu mai vorbim despre alţi scriitori, importanţi şi ei, deşi situaţi pe un raft mai jos al istoriei literare. Iată câteva nume pe care uitarea le închide-n scrin cu mâna ei cea rece.

Succesul lui Constantin Stere

Alexandru Philippide (1900-1979), a cărui poezie din interbelic i s-a părut lui George Călinescu a aparţine unui mare poet, nu mai e deloc pe gustul vremii noastre. Autorul „Monologului în Babilon“ e un clasicist, atât prin natură, cât şi prin cultură. Marile poeme postbelice sunt nişte magnifice alegorii, doldora de întrebări fără răspuns, în care metafizicul ascunde uneori sensuri politice.
 

Constantin Stere (1865-1936) a fost o personalitate politică însemnată în România de după 1918, după o tinereţe anarhistă, petrecută în Rusia ţaristă (era basarabean) şi într-un lagăr siberian, de la care a rămas un roman faimos, în opt volume, „În preajma revoluţiei“, pe jumătate autobiografic. Stere descrie o lume necunoscută prozatorilor români, cu excepţia tânărului Hasdeu. Scriitorul s-a bucurat de succes în epocă. Politicianul a fost contestat dincolo de marginile civilizaţiei. După Războiul Al Doilea, a avut şansa unei biografii obiective datorate lui Z. Ornea. Romanul a avut o ediţie în 1931-1936 şi o a doua în 1991-1993.
 

Ion Vinea (1895-1964) a făcut parte din prima avangardă literară, tipărind revista cu cea mai lungă viaţă a respectivei mişcări, „Contimporanul“ (1922-1932). Nu şi-a adunat niciodată în volum poeziile înainte de război. Abia în anul morţii i-a apărut volumul „Ora fântânilor“, în care teribilismele poetice au fost „corectate“. Generaţiei mele, Ion Vinea i-a apărut ca un poet cuminte şi nostalgic. Proza e, cu excepţia unor scurte povestiri, postumă.

Centenarul lui Gellu Naum

Gellu Naum (1915-2001), al cărui centenar cade pe 1 august, reprezintă un caz special: descoperit cu întârziere de critică, având parte de reeditări şi de monografii elogioase în anii 1990, pare dat uitării în anii din urmă. Protagonist al ultimei avangarde, la mijlocul anilor 1940, poetul s-a remarcat la debut prin două manifeste antiburgheze şi marxist-leniniste, pe care le-a semnat împreună cu Paul Păun şi Virgil Teodorescu (viitorul preşedinte al USR în anii 1970). Unele concesii ulterioare făcute realismului-socialist îi sunt iertate de poeţi şi de critici ai generaţiei ’80, după revoluţie, când Naum îşi are efemerul moment de glorie. Proza târzie este de factură suprarealistă.
 

Radu Stanca (1920-1962) a avut neşansa de a muri înainte ca generaţia lui, aceea a „Cercului literar“ de la Sibiu, din timpul războiului, să iasă din purgatoriu. Nici poeziile, nici piesele de teatru, deopotrivă de remarcabile, nu sunt îndeajuns de cunoscute, deşi o editoare devotată, Ioana Lipovan, s-a bătut contra tuturor şi a toate ca să-i editeze opera. Deşi el însuşi regizor, în anii 1950, la Teatrul din Sibiu care azi îi poartă numele, punând în scenă numeroase spectacole greu de uitat, nu şi-a văzut nicio piesă înscenată, deşi „Dona Juana“, „Ostatecul“ şi „Oedip salvat“ ar fi meritat-o cu prisosinţă.

Nicolae Balotă (1925-2014) a dispărut cu un an înainte de a fi nonagenar. Se stabilise de decenii bune în Franţa. Opera i-a fost publicată masiv, după ieşirea din închisoare, în 1964, şi după 1989: eseuri, monografii, memorii. Cel mai tânăr membru al „Cercului literar“ de la Sibiu, Balotă este un critic polimorf, om de carte, scriind în mai multe limbi, prozator incomparabil în „Caietul albastru“, amestec de jurnal şi de memorialistică, la fel ca şi în „Abisul luminat“, publicat fragmentar în reviste, o imensă carte de memorii care îşi aşteaptă editorul.

Rândurile de mai sus n-au alt scop decât acela de a atrage atenţia asupra nedreptăţii pe care opinia critică actuală o face unor scriitori de care ar trebui să fim mândri.