Autorul este evreu?

Am început să citesc cartea „Anii treizeci. Extrema dreaptă românească“, de Z. Ornea, ediţia a IV-a, apărută la Editura Cartea Românească (2015). O carte tulburătoare.

I-am dat telefon unui amic şi, printre altele, i-am spus că citesc „Anii treizeci...“ M-am ambalat într-un discurs exaltat, bucuros că am găsit pe cineva care să mă asculte. Amicul mi-a spus pe un ton cam rece că a citit cartea. Foarte tare! – l-am felicitat şi am continuat să-mi exprim bucuria. Vorbeam de unul singur şi m-am gândit că amicul e politicos, nu mă întrerupe, este cuprins de emoţia pe care i-o împărtăşeam. Spre final, când mi-am „epuizat“ impresiile, amicul mi-a răspuns: „Numai un evreu putea să scrie cartea asta“. M-am blocat în primele clipe. Apoi, mi-a părut rău că apărusem în faţa sa cu „sufletul deschis“, primind un astfel de răspuns. Şi atunci, ca să nu rămân de „papagal“, i-am spus că originea autorului nu are nicio legătură cu conţinutul cărţii. Cartea trebuie judecată şi nu autorul. Cartea trebuie citită, pentru că sunt multe situaţii din prezent care seamănă cu ceea ce se întâmpla în anii ’30 în România, pentru că noi ăştia cu minţile spălate de comunişti nici măcar nu cunoaştem adevărata istorie a ţării noastre, pentru că am fost victimele îndobitocite şi manipulate atât în şcoală, cât şi ca cetăţeni... Dar el a repetat: „Numai un evreu putea să scrie cartea asta!“. M-am abţinut să nu-i strig „dobitocule!“ şi să-i trântesc telefonul. Judecata asta primitivă a amicului m-a înfuriat. Îmi venea să-i trag palme. Nu pentru că nu-mi împărtăşise entuziasmul, ci pentru că lipise o etichetă. Am încheiat convorbirea în termeni rezonabili cu gândul că n-am să-i mai povestesc nicio carte de-acum înainte.

Judecata asta primitivă a amicului meu m-a înfuriat. Îmi venea să-i trag palme.

Abia am închis telefonul, că mi-am amintit de un alt amic, căruia i-am dat să citească „Pastorala americană“ de Philip Roth, îndemnându-l s-o citească la fel, cu entuziasm. Acesta s-a declarat nemulţumit de romanul lui Philip Roth, pentru că „este viziunea unui evreu despre America“. De atunci, n-am mai împrumutat cărţi niciodată, nimănui, cu motivul foarte serios că nu încurajez „cultura“ amicilor pe banii mei.

Etichetele sunt specifice societăţii româneşti. Etichetarea este cea mai primitivă opţiune de a-ţi da cu părerea. Îţi place, nu-ţi place, zici şi tu ceva: că autorul este evreu, bozgor sau homosexual, că mă-sa este curvă, că taică-su este alcoolic. Nu se discută conţinutul, ci se clămpăneşte pe lângă text. Bârfele contează, adică etichetele. Asta arată că avem o societate care, mental, nu se deosebeşte prea mult de cea din anii ’30. Poate greşesc punând această „etichetă“. Poate ar trebui să-mi schimb amicii. Poate m-am ramolit şi am devenit irascibil la părerile altora. Poate ar trebui să nu-mi mai exprim bucuria. (Pentru că dau naştere la bănuieli şi interpretări: „ăsta are un interes ca să pupe în c...!“) Poate că societatea românească nu suportă bucuria sinceră pentru realizările cuiva! Poate ar trebui să nu-mi mai bat capul! Poate ar trebui să-mi văd de treabă (să citesc) şi să tac.