Cartea de teatru: O sărbătoare spirituală, o sărbătoare editorială

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Odată cu apariţia în limba română a volumului Nocturne (Editura Nemira, Bucureşti, 2013) se încheie operaţia de traducere şi editare a unei superbe trilogii purtând prestigioasa semnătură a teatrologului francez de origine română George Banu.

Pentru punerea în practică a acestui excepţional de cultură a fost nevoie de eforturile reunite ale două importante edituri. Nemira şi-a asumat partea cea mai dificilă, ei revenindu-i meritul de a ne fi pus la dispoziţie în anul 2008 Spatele omului- Pictură şi teatru, carte ce a văzut lumina tiparului în limba franceză în 2000, dar şi Nocturne, volum apărut  în Franţa în anul 2005. Editura Humanitas a publicat în anul 2012, ca urmare a unei comenzi ferme venită din partea Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, albumul Cortina şi fisura lumii, lansat pe piaţa de carte franceză încă din 1998.

Se observă, fără prea mari dificultăţi, că operaţiunea editării în România nu a respectat întocmai cronologia franceză. Schimbările de editor, dar şi dificultăţile deloc minore ridicate de tălmăcirea în româneşte a unei trilogii eseistice de rafinamentul celei datorate lui George Banu au determinat, probabil, schimbările de traducător. O sarcină asumată pentru Spatele omului de Ileana Littera, pentru Cortina sau fisura lumii de Ileana Cantuniari, iar pentru Nocturne de Dana Monah.

Fireşte, ideal ar fi fost ca cele trei volume să fi apărut la aceeaşi editură, să respecte ordinea prezenţei lor în librăriile pariziene şi să aibă acelaşi traducător. Aventura editorială, riscurile financiare presupuse de aceasta, proporţiile travaliului au vrut altfel. Din fericire, fără urmări negative semnificative pentru ansamblu.

Ambele edituri au acordat o atenţie maximă, în fapt atenţia cuvenită, reclamată de respectul pentru autor, dar şi pentru cititor, cărţilor trilogiei. Toate cele trei volume sunt cărţi-obiect, cărţi de artă nu numai prin conţinut, ci şi prin aspect, iar  acest dublu statut e impecabil evidenţiat de versiunile româneşti. Traducătorii, deşi diferiţi, făcând parte din generaţii diferite, s-au dovedit toţi trei de maximă calificare şi rigoare. În fine, deşi toate cele trei volume se concentrează asupra relaţiei de intercondiţionalitate, de complementaritate, ba chiar de alianţă dintre pictură şi teatru, o anume independenţă detectabilă la lectură le garantează şi susţine individualitatea şi autonomia. Şi partea, şi întregul sunt la fel de valoroase.

Se prea poate să fie vorba doar despre o simplă impresie, dar am sentimentul că în Spatele omului se aude cel mai bine glasul teatrologului, că acolo referinţele la teatru sunt cele mai accentuate. Raportul se inversează într-o oarecare măsură în Cortina şi fisura lumii, în vreme ce Nocturne îşi asumă cea mai mare libertate atât faţă de pictură cât şi faţă de teatru. Ceea ce nu înseamnă că referirile la ambele arte nu ar fi pe mai departe prezente. Dimpotrivă.  Ele se amestecă într-un dozaj atent cumpănit cu încântătorul recurs la scrieri literare sau filosofice dintre cele mai alese, între acestea un loc de cinste revenindu-le celor semnate de Andrei Pleşu. Pentru filosoful român, noaptea „devine prilejul unei coborâri în sine, adică al unei apropieri de sine”. Poate tocmai de aceea în Nocturne, mai hotărât decât în Spatele omului sau în Cortina…, sinele eseistului îşi acordă dreptul şi îşi rezervă luxul de a se dezvălui. Nu cred să mă înşel prea tare dacă afirm că în Nocturne George Banu nu doar că îşi asumă cel mai mare grad de libertate, ci şi că această parte a Trilogiei e apăsat înrudită cu eseurile sub formă de fragment, în sensul reactualizat al conceptului, aşa cum a fost el ilustrat de Roland Barthes în Fragments d’un discours amoureux. Mă gândesc la Uitarea  sau la Odihna. Mi se pare chiar că detaliul acesta al plusului de libertate a fost resimţit de autorul însuşi, de unde şi dorinţa lui de a plasa, cu titlu de compensaţie, la finalul volumului două capitole parcă mai concentrate, în care relaţia nopţii cu teatrul, respectiv cu pictura e subliniată  mai drastic. Câteodată chiar cu invocarea unor elemente puţin mai “tehnice”. Mai cu seamă atunci când e vorba despre teatru.

Asta nu înseamnă însă nicidecum că nu am găsi şi în paginile premergătoare celor două capitole de final minunate reflecţii despre teatru sau despre artele plastice. Iată, bunăoară, în secvenţa intitulată Noapte păgână, noapte sacră, George Banu scrie: “Noaptea încurajează orgiile. Orgia va fi întotdeauna nocturnă. Să amintim doar Noaptea Valpurgiei, căreia Faust i se abandonează cu voluptate în numele unei regenerări prin dezordine. Noaptea Valpurgiei rămâne ipostaza cea mai desăvârşită a nopţii păgâne, adevărat refugiu pentru învăţatul sătul de ştiinţă şi scârbit de zi”.  Sau, meditând asupra unor tablouri datorate lui Goya ori Munch, eseistul observă că “noaptea eliberează partea negativă la care accesul ne este îngrădit şi care acum nu se mai supune nici unui control”. Goya sau Céline au izbutit să ajungă la capătul nopţii, ne reaminteşte George Banu. El, George Banu, aspiră să nu rămână în anticamera nopţii, ci să pătrundă înauntru “pentru a răspunde provocărilor cu care se confruntă tabloul sau scena, atunci când ele însele avansează pe teritoriile a ceea ce nu se arată privirii, a ceea ce aparent le contrazice vocaţia”. 

Bunăoară. Noaptea e prielnică urzelilor complotistice. Are o vocaţie în acest sens. O demonstrează Shakespeare în Iulius Cezar, dar şi în Macbeth. Nu-I vorbă are şi vocaţia sărbătorii în Cum doriţi ( A XII a noapte) sau a dezmăţului (Nevestele vesele din Windsor). Cioran vorbea, ne reaminteşte eseistul, despre neputinţa de a dormi a lui Caligula. Noaptea e anticamera morţii, aşa cum se întâmplă în Intrusa  lui Maeterlinck. Noaptea e aşteptarea sfârşitului, aşa cum o arată aceeaşi piesă. Noaptea atenuează varietatea lumii. Noaptea corectează ziua, dar o şi prefaţează.

Noaptea e, desigur, prielnică teatrului. Experienţa acestuia a început să fie pe deplin nocturnă în urmă cu un secol, un secol şi ceva. A simţit-o Treplev, atunci când, după ce s-a lăsat seara, a încercat nereuşita reprezentare a piesei sale în Pescăruşul. “Cehov- scrie George Banu-   îşi plasează  opera, încă de la început, sub semnul a două nopţi.” Kostia e convins că noaptea care se va lăsa peste lac va fi scenografia cea mai potrivită pentru ca “piesa lui, care prevesteşte noua noapte planetară să poată răsuna în toată spelndoarea ei ”. Wagner a stins lumina în sală. Actorul şi-a făcut din noapte un aliat, convins că astfel, la adăpost de lumina crudă a zilei, barierele se estompează, graniţele se şterg, metalele fuzionează.

Asemenea celorlaltor cărţi din trilogie şi Nocturne beneficiază de numeroase reproduceri ale unor picturi celebre. Nu, nu e vorba despre un moft. Nu, nu e vorba nici despre un lux ori despre vreun răsfăţ editorial inutil. Să mă explic. Citind Nocturne în chiar zilele Întâlnirillor Internaţionale de la Cluj, dedicate în anul 2013 lui George Banu, am fost mereu urmărit de bănuiala că cel puţin o parte a textului îmi este cunoscută. Odată revenit acasă, urmărit pe mai departe de această impresie, am început să cercetez tot ceea ce am în bibliotecă purtând semnătura marelui teatrolog. Aşa am regăsit Trilogia îndepărtării. O carte apărută în româneşte în anul 2010 la editura Cartea românească. Una dintre părţi se cheamă Noaptea. Am verificat lista scrierilor în limba franceză ale lui George Banu, aşa cum apare ea în cartea Călătoriile sau orizontul teatrului, şi nu am găsit un astfel de titlu. Plusez, risc şi nu exclud ca traducătoarea Ileana Littera să fi făcut un sinopsis al ideilor din Nocturne  şi să îl fi transpus în volumul din 2010.

În formă completă, însoţită de numeroase reproduceri, Nocturne, volumul de la Nemira, e o mare sărbătoare. Noaptea, în forma de la Cartea românească, doar uvertura ei.

George Banu- NOCTURNE; Traducerea: Dana  Monah, Editura Nemira, Bucureşti, 2013     

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite