Cărţi despre care nu se scrie

Se vorbeşte mult la noi despre politică. Mai ales la televizor. Cei mai mulţi comentatori invitaţi la talk-show-uri sunt politicieni şi jurnalişti preocupaţi aproape exclusiv de actualitatea imediată. Analişti cu adevărat ai fenomenului politic găsim în presa scrisă, în câteva cotidiene, câte mai apar, şi în reviste culturale ca „22“, dar şi aceştia fixaţi pe actualitate.

Trecutul politic interesează, dacă interesează, doar în măsura în care evenimentelor istorice le vine rândul la aniversări. În astfel de ocazii, cititorul îşi primeşte raţia de istorie. O raţie însă minimă şi superficială. Nici nu putem pretinde mult mai mult de la o publicistică, bine intenţionată în principiu, dar fără suportul documentar necesar şi fojgăind de erori. Acest suport e oferit, înainte de orice, de cărţi de istorie serioase, nicidecum de broşuri fără valoare ştiinţifică, simple compilaţii, compilate la rândul lor cu sârg de comentatori pripiţi. E vorba, apoi, de culegeri de documente, pe care majoritatea comentatorilor le ignoră, dar care conţin o informaţie inedită înainte, fără de care comentariile se clădesc pe nisip. Şi nu doar când informaţia cu pricina rezultă din desecretizarea unor documente esenţiale pentru înţelegerea istoriei noastre politice.

Raportul Tismăneanu şi presa

O astfel de desecretizare a fost necesară când a fost înfiinţată „Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România“. De ea au profitat autorii Raportului final, ai cărui coordonatori au fost Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile. Prezentat în rezumat în faţa Parlamentului de preşedintele Băsescu în 18 decembrie 2006, Raportul a fost publicat la editura Humanitas un an mai târziu, într-un volum de 880 de pagini. Dezbaterea lui ulterioară în presă a fost precară. S-a insistat pe unele neglijenţe sau pe erori în general nesemnificative. Mai degrabă, i s-au căutat noduri în papură. La ideea ca atare a condamnării naturii represive a comunismului, s-au referit puţini comentatori, deşi mesajul preşedintelui, asumat ca un document oficial al statului român, şi publicat în „Monitorul Oficial“ din 28 decembrie 2006, era cât se poate de clar în această privinţă. Cât de cât însă, Raportul n-a fost trecut sub tăcere.

Urmarea desecretizării unor documente provenite de la Cancelaria CC al PCR şi de la alte foruri centrale şi locale de partid ar fi trebuit să reprezinte un act istoric şi politic important. Consultate de cei care au lucrat la Raport, excepţionalele documente au oferit unora ocazia fericită de a-şi scrie propriile cărţi, niciuna, din păcate, cu adevărat demnă de atenţie.

Munca de cercetare şi istoria politică recentă

Documentele au prilejuit şi o apariţie remarcabilă: două (deocamdată) volume de anexe, cuprinzând documente ca atare, referitoare la perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965) şi, respectiv, la perioada Nicolae Ceauşescu (1965-1971), cărora li se va adăuga în curând un al treilea, în două părţi, referitor la perioada 1971-1977. Primele două volume au apărut la Humanitas în 2009 şi, respectiv, la Polirom în 2012, însumând 295 de documente. Meritul revine unei echipe formate din Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu.

Cine îşi închipuie că o astfel de culegere se face bătând din palme se înşală amarnic. Mai ales când nu e susţinută de autorităţi (grijulii doar la început) şi e pură muncă voluntară. Am fost martor al eforturilor celor trei, după ce am fost membru în Comisia prezidenţială. Am citit unele documente pe măsură ce ieşeau la iveală. Am şi reprodus câteva, îndeosebi privitoare la literatură, în „România literară“. M-am referit la ele într-un articol din „Weekend Adevărul“. Aşa că ştiu despre ce vorbesc. Două lucruri se cad relevate.

Unul este că uriaşa cantitate de documente a trebuit supusă unei selecţii riguroase şi deloc uşoare. În 1.500 de pagini au intrat, aşadar, numai o parte din documentele descoperite şi citite de editori. În al doilea rând, documentele trebuiau situate în contextul politic al epocii. În fine, personalităţile de care e vorba în ele au avut nevoie de notiţe biografice, nu lesne de alcătuit, din cauza secretomaniei regimului comunist. Subsolurile volumelor sunt o complexă operă de istorie politică. Editorii au consultat numeroase surse, au apelat la arhive şi, nu o dată, au cerut informaţii în dreapta şi în stânga despre nume şi date care nu erau niciunde  de găsit. Pentru partea literară, am avut mica mea contribuţie.

Dacă Raportul s-a bucurat, cum spuneam, de oarecare atenţie, volumele de anexe, mult mai consistente istoric şi politic, în felul lor, şi mult mai puţin expuse interpretărilor tendenţioase de care Raportul a avut parte, au fost trecute sub tăcere. Mi-e greu să înţeleg cum poţi comenta istoria politică recentă a României fără să le fi răsfoit măcar. Şi, în locul unor compilaţii comemorative serbede, n-ar fi mai bine să fie reluate documente din volumele cu pricina?

Nu sunt singurele cărţi care nu sunt citite şi despre care nu se scrie la noi. În numărul viitor, voi da şi alte exemple.