articolul anterior

Cel care cheamă câinii şi omul cu caietul sub braţ

4
17 Jul 2017 07:57:39
Cristina Hermeziu
Lucian Dan Teodorovici - „Cel care cheamă câinii“
Lucian Dan Teodorovici - „Cel care cheamă câinii“

4 Comentarii

Marcus
17.07.2017, 09:39:11

Suferinta intensa potenteaza religiozitatea unei persoane sau i-o anihileaza definitiv.Epuizeaza, zdruncina temelii, starneste angoase si schimba perspective.Dolorismul e doar un cliseu, uzitat in contexte lipsite de profunzime, de tragism. Observand multimea de pacienti din spitale si clinici, ajungi sa crezi ca exista doar suferinte suportabile, ideea de sanatate, de bine, fiind tot mai greu de definit in contextul actual In asemenea situatii timpul capata alte semnificatii si dimensiuni, gesturile si atitudinile comune ale personalului medical sau alte altor pacienti se revalorizeaza- un zambet sau o incurajare devin pansament sufletesc. Pierderea umanitatii, alunecarea in material, detasarea de constiinta, abordarea cantitativa,reprezinta doar cateva din tarele sistemului medical. D na Hermeziu, toate cele bune !

+3 (3 voturi)
Cristina Hermeziu
17.07.2017, 13:01:32

N-as fi putut sa o spun mai expresiv, Marcus ! Va multumesc. O vara frumoasa!

+1 (1 vot)
Marcus
17.07.2017, 15:55:56

Multumesc, asemenea, stimata doamna !

xx
17.07.2017, 22:19:05

Nu am citit ÎNCĂ romanul domnului Lucian Dan Teodorovici, dar o să profit de vacanță pentru a-l citi, fiindcă mi se pare o carte căreia trebuie să-i acorzi atenția și timpul și concentrarea pe care le merită. Mă feresc să spun și înțelegerea, fiindcă asta ar putea fi o aroganță din partea mea. Sunt situații de viață ce nu prea cunosc starea de mijloc - fie te apropii și le atingi, le pipăi cu sfială și te retragi, fie te trezești împins ca de un uragan, direct în mijlocul lor și te descurci cum poți. Evident că nu pot spune nimic despre cartea recenzată de doamna Hermeziu, dar din prezentarea domniei-sale am reținut un moment care m-a marcat și pe mine, cu câteva luni în urmă - ultima apariție publică (!) a lui Ruwen Ogien, la emisiunea literară a lui Francois Busnel. Nu am văzut emisiunea chiar de la început, mi-a scăpat prezentarea și sincer spun că Ogien mi s-a părut așa de schimbat, cu fesul acela grena pe creștet, că nu l-am recunoscut decât după ce a zâmbit prima oară. Dealtfel, în timpul emisiunii a zâmbit des, larg, fără rictusuri care să te crispeze - un zâmbet ce a reușit să imprime vechiul său farmec, unui chip emaciat de suferință. Nu știu în ce măsură prezența și atitudinea lui au fost rodul voinței unui spirit superior, combinat cu medicația antialgică - dar și-a susținut cauza absolut extraordinar, a ”pledat”, a ”conferențiat”, chiar dacă a avut de înfruntat și o dispută, ce-i drept extrem de elegantă, pe tema atitudinii față de bolnav. Foarte interesant!. Una din invitatele lui Busnel era o cercetătoare din domeniul medical (nu i-am reținut numele), cu studii în prevenția cancerului. Doamna în cauză dorea să atragă atenția asupra unui test de depistare precoce a bolii, inventat de echipa ei de cercetători și apelase pentru asta, la o metodă inedită - scrisese și i se publicase un soi de roman polițist, cu tumorile pe post de criminali și procedurile medicale de tot felul, pe post de criminaliști. Ruwen Ogier s-a stins la câteva săptămâni după asta, în mai, anul acesta.