Cel mai bun roman

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Imediat după ce am terminat de citit romanul „ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”, de Alina Nelega* (Editura Polirom, 2019), mi-am spus: „Este cel mai bun roman românesc pe care l-am citit în ultimii 30 de ani!”

Mi-a venit să aplaud în picioare, cum se spune, „la scenă deschisă”, de parcă personajele romanului jucaseră până atunci în faţa mea, pe o scenă. Scena vieţii. Apoi, mi-am amintit că această pornire am mai trăit-o, în ultimii ani, când am citit romanele „America de peste pogrom” de Cătălin Mihuleac, „Cartea şoaptelor” de Varujan Vosganian, „Disco Titanic” de Radu Pavel Gheo şi „MJC” de Ion Iovan. Dar am avut o strângere de inimă: de ce trebuie să decretez în mintea mea care „este cel mai bun roman românesc?”. De ce trebuie să fac clasamente? De ce această apucătură? Nu cumva sunt „produsul” unei culturi mici, plină de orgolii mărunte, care face şi desface ierarhii, de cele mai multe ori pe criterii de interese, de gaşcă, de „cumetrii”, de PR? Doar nu suntem în circuitul WTA, să monitorizăm în fiecare săptămână locurile pe care le ocupă româncele noastre! 

Sintagma asta, „cel mai bun roman românesc...”, m-a descumpănit, uite ce idioţenie mi-a trecut prin minte!, dar în acelaşi timp mi-a creat un sentiment de frustrare, poate aşa am fost educat şi crescut în anii ‘80, într-o lume în care nu puteam să-mi exprim firesc bucuria şi emoţiile. Pentru că totul era cenzurat. Pentru că „energiile” poporului erau dirijate de activiştii PCR pentru a pupa în cur pe „iubitul conducător”.

Romanul Alinei Nelega acoperă un deceniu al României ceauşiste (1979 – 1989), urmărind destinele a două tinere, Cristina şi Nana. Este un roman puternic, cu personaje memorabile, scris cu forţă şi expresivitate, fără nicio urmă de mistificare. 

Un roman dur, pe alocuri brutal, despre vieţile unor oameni simpli.

Aşa au fost acei ani: suflete mutilate, îndoctrinare, creiere spălate, laşităţi, frică, teroare, resemnări, destine frânte de un sistem criminal. Sigur, se va spune că tema nu este nouă, s-au scris destule poveşti din acel timp, „vrem ceva nou, exotic, luminos, ceva despre viitor!”. Sigur, la aroganţa şi superficialitate acestor ani de „bunăstare şi libertate”, se va spune că „ăsta nu este adevărul acelor ani, ştim noi care-i adevărul!”. Romanul va fi ocolit şi demolat de nostalgicii ceauşişti. Nicio problemă! Fiecare carte îşi urmează destinul, trăieşte sau se stinge în timp. 

Dar ceea ce m-a marcat în acest roman este atmosfera întunecată şi mizeră în care personajele supravieţuiesc. Este romanul unei generaţii care a fost desfigurată cu ferocitate, în anii ‘80, şi căreia i s-a amputat orice urmă de spirit critic, speranţă şi luciditate. Cum să trăieşti mai departe, aşa, spălat pe creier, în lumea de după 1990? Da, recunosc, mi-am trăit tinereţea într-un coşmar fără să-mi dau seama că am trăit într-un coşmar. Această carte m-a cutremurat: am recunoscut coşmarul, am fost şi eu un suflet acolo, care n-a contat, care a colcăit în acea lume!

Dacă mă uit la ce se întâmplă acum în România, cu bruma de luciditate care mi-a mai rămas, cred că acel coşmarul nu s-a încheiat, coşmarul continuă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat...

Opinii

Mai multe de la Petre Barbu


Ultimele știri
Cele mai citite