Cititor de serviciu: E uşor să-i uimeşti pe elveţieni...

Coperta romanului "Jacob se hotărăşte să iubească", de Cătălin Dorian Florescu

Mi-a crescut inima de bucurie când am aflat că un român originar din Timişoara, în vârstă de 45 de ani, stabilit în Elveţia, Cătălin Dorian Florescu, are succes ca scriitor în Elveţia.

Scrise în germană (şi traduse unul după altul în română) romanele sale au cucerit publicul elveţian. Cel mai recent dintre ele, al cincilea, Jacob beschliesst zu lieben (Jacob se hotărăşte să iubească) a devenit chiar un best-seller, fiind vândut în spaţiul de limbă germană în peste 50.000 de exemplare şi primind, în Elveţia, Premiul Cartea Anului 2011.Ca urmare, va fi publicat în curând şi în Franţa, la Editions du Seuil.

M-am grăbit să citesc şi eu versiunea română a acestui roman (realizată de Mariana Bărbulescu şi apărută nu demult la Editura Polirom). Mi-a plăcut, dar nu m-a entuziasmat. Să nu-şi închipuie cineva că reacţionez astfel iritat de succesul lui Cătălin Dorian Florescu. Succesul numănui nu mă irită. Dimpotrivă. Însă de data aceasta, în mod evident, este vorba de un succes disproporţionat de mare în raport cu valoarea cărţii. Probabil, pe paşnicii şi discreţii elveţieni i-a uimit temperamentul artistic impetuos al autorului.

Îmi aduc aminte ce succes am avut cu ani în urmă în Germania sărutând pur şi simplu mâinile doamnelor şi domnişoarelor când le eram prezentat. Se îmbujorau, îşi comunicau impresiile în şoaptă, mă lăudau pentru... exuberanţa mea de latin.

Probabil la fel s-a întâmplat cu scrisul lui Cătălin Dorian Florescu, care, prin dinamism şi pitoresc, poate să pară un uragan de simţiri în Elveţia, dar care în România nu reprezintă decât un „vânt potrivit până la tare”. Cătălin Dorian Florescu aduce în prim-plan, succesiv, personaje bizare, dintre acelea care se găsesc cu zecile – şi au mai multă culoare – în cărţile a numeroşi prozatori români, de la Fănuş Neagu şi până la Ioan Groşan. Jacob este un ţăran necioplit, dintr-o localitate de munte, Bocşa, care merge pe jos sute de kilometri până undeva, în apropiere de Timişoara, ca s-o ceară de nevastă pe Elsa Obertin , o femeie de douăzeci şi şapte de ani, poreclită „Americanca” (pentru că s-a dus la şaptesprezece ani în America de unde s-a întors cu bani mulţi şi a cumpărat întinderi mari de pământ). Autorul se prezintă pe sine ca fiu al celor doi, pe care îi descrie cu detaşare, ca pe nişte oameni ciudaţi, dar şi cu admiraţie. Această admiraţie n-are însă puterea de transfigurare a celei pe care o simte Marin Preda faţă de Ilie Moromete, ci reprezintă mai curând o mândrie filială prozaică. Jacob face şi spune multe lucruri trăznite, dar nu se constituie într-un personaj de neuitat. Din numele lui nu simţim nevoia să derivăm cuvinte de genul „jacobian” sau „jacobianism” (prin analogie cu moromeţian şi moromeţianism).

Romanul începe cu o spectaculoasă dezlănţuire a imaginaţiei autorului, care te poate face să crezi că ai deschis din greşeală o carte de Victor Hugo:

„În orice furtună se ascunde un diavol. Într-una trecătoare, de vară, dar şi în cele care se lasă greu pe pământ, zile de-a rândul. El se ascunde de Dumnezeu. Cu cât e mai înfricoşat, cu atât mai aprig răscoleşte aerul şi ţărâna. dar nici asta nu-l prea ajută. Apoi, când furtuna chelălăie afară, pe câmpii, oamenii ştiu că Dumnezeu l-a găsit pe diavol.”

Aceasta este însă singura demonstraţie de virtuozitate literară de mare anvergură. Paginile care urmează, până la ultima, sunt scrise cu mai puţină risipă de talent literar.