Cum citim un roman

Să ne amintim de romanele care ne plăceau în adolescenţă, de fapt, de cele dintâi pe care le-am citit, şi ce anume ne plăcea în ele. Ne plăcea ceea ce aducea cu noi şi cu dorinţele noastre, mai mult sau mai puţin, secrete. Lectura era o formă de identificare.

Adolescentele generaţiei mele sau dinainte sau după citeau „La Medeleni“, fiindcă romanul lui Ionel Teodoreanu este o poveste de dragoste, poveste la fel cu acelea din visele lor, şi fiindcă în protagonistă se vedeau pe ele înseşi. Un motiv poate fi şi stilul cosmetic al scriitorului ieşean, în care simţeau un mod de exprimare plin de gingăşie, perfect rezonant cu sufletul lor feciorelnic.

N-am idee ce anume preferă tinerele de azi în materie de lectură, mult mai emancipate decât predecesoarele lor, şi sentimental, şi ca mod de exprimare, ca să nu mai vorbesc de cum se comportă şi se îmbracă. Dar sunt absolut sigur că tot de o lectură de identificare e vorba.

Să ne amintim de Tudor Şoimaru

Când eram adolescent eu însumi, îmi plăceau tinerii puternici şi curajoşi, ca Tudor Şoimaru al lui Sadoveanu, cărora le admiram onestitatea sufletească. Nu văd o deosebire esenţială între Tudor Şoimaru şi Harry Potter, copilul-minune care face deliciul ultimelor generaţii. Interesant de remarcat este faptul că acest fel de lectură nu se schimbă neapărat cu vârsta.

Fie că citesc romane, fie că se uită la filme, mulţi adulţi sunt interesaţi în primul rând de personaje şi de ce se întâmplă cu ele, emoţionându-se de câte ori acestea se află în situaţii dramatice, judecându-le conduita de câte ori o găsesc neconvenabilă moral, urmărindu-le pasionaţi destinul şi preferând „happy-endul. Serialele de televiziune, atât de iubite în zilele noastre, sunt urmaşele romanelor foileton (numite aşa fiindcă apăreau altădată în foiletonul gazetelor, de obicei în subsolul paginii, înainte de a fi tipărite în volum) şi satisfac aceleaşi aşteptări ale cititorului. Şi mai este ceva: adolescentul normal sau întârziat nu e decât rareori sensibil la caracterul fictiv al acţiunii şi personajelor din roman sau din film, ci la viaţa pe care o relatează atât romanul, cât şi filmul, considerând, într-un fel, povestea ca reală.

Principala preocupare a celei mai mari părţi a cititorilor de literatură constă în a privi conţinutul unui roman dintr-un alt unghi decât literaţii (nici aceştia, toţi!), şi anume dintr-un unghi nespecific artei literare.

Lectură prin prisma profesională

Al doilea fel de a citi un roman este al majorităţii celor care citesc literatură: şi anume, adoptând nu o perspectivă propriu-zis literară, ci una dirijată de profesia lor. Asta, spus în mare. Răsfoind recent o revistă franceză, am dat peste un interviu al unei juriste faimoase, fost ministru al Justiţiei, despre romanele preferate. În toate, doamna cu pricina remarca, înainte de orice, faptul că autorii povesteau istorii legate de lupta pentru drepturile omului, ca să nu mai spun că toate erau scrise de femei înclinate spre feminism, ca şi ea. Să nu mă înţelegeţi greşit: nu afirm că, de exemplu, medicii, care sunt de când lumea mari cititori de literatură, caută doar romane în care e vorba de meseria lor, de bolnavi, de tratamente, de operaţii.
Nici gând. Afirm doar că principala preocupare a celei mai mari părţi a cititorilor de literatură constă în a privi conţinutul unui roman dintr-un alt unghi decât literaţii (nici aceştia, toţi!), şi anume dintr-un unghi nespecific artei literare.

Să explic faptul printr-un exemplu din pictură. De ce pictura nonfigurativă din secolul XX nu i-a „prins“ pe iubitorii artei la fel ca aceea din secolele anterioare, care, cel puţin de la o dată încoace, reprezenta „figura“ realităţii aşa cum o percem cu toţii? De ce, să zicem, Mondrian n-a avut de la început acelaşi succes ca predecesorii lui? Am în minte geometriile lui colorate. În afara specialiştilor, puţini consideră că aceste romburi, pătrate şi triunghiuri în culori sunt altceva decât imagini decorative. Tot aşa, un roman fără intrigă palpitantă (sau aproape fără nici o intrigă, precum „În căutarea timpului pierdut“ al lui Proust) sau unul care interverteşte momentele cronologice ale acţiunii (precum „Orb prin Gaza“ al lui Aldous Huxley) sunt greu de digerat. (În legătură cu „Orb prin Gaza“, apărut în traducere la Editura Univers în anii 1970, am mai povestit un lucru amuzant: un funcţionar din nu ştiu ce birou al primăriei le-a recomandat colegilor lui care au de gând să citească romanul o listă a capitolelor puse în ordinea firească, cronologică, adică, întocmită de el!).

Lectura criticilor literari

Al treilea fel de lectură este al profesioniştilor (nu, vai, şi al tuturor profesorilor de literatură): din perspectivă literară. Nu strict literară, dar singura din care specificul artistic trece înaintea tuturor celorlalte criterii. De obicei, se crede că un critic literar nu e interesat de temă, de conţinut, de criterii de evaluare morale sau sociale, ci, exclusiv, de „formă“, de stil sau de alte considerente legate de expresie. Nu e adevărat! Lectura criticului, a profesionistului, nu ignoră nici unul dintre aceste aspecte ale operei: ceea ce face lectura lui este să acorde prioritate artisticului, singurul care determină valoarea estetică a romanului. Odată stabilită aceasta, orice consideraţii privitoare la conţinut, la „formă“, la stil, la valori morale sau sociale sunt, nu doar binevenite, dar obligatorii.

(Dacă mai ştiţi şi un al patrulea fel de lectură, vă rog să-mi scrieţi.)