Fals Jurnal de ieri şi de azi. Amintiri de peste acum 60 de ani

Prin 1952 cred, am luat primul meu interviu unui scriitor profesionist, Cezar Petrescu. Stătea într-un bloc, mi se pare la „Patria” sau lângă „Patria”, la etajul trei sau patru! Acolo l-am văzut pe Cezar Petrescu agitat, fuma ţigări „România” din nişte cutii aurite, aşa era şi foiţa ţigărilor, aveau cotor de aur. Fuma ţigară după ţigară!

Era un fum infernal acolo. Şi râdea, vorbea repede, repede de tot, uşor graseiat şi agitat, un personaj agitat. Acolo era şi secretara – un scriitor cu secretară! -, era, de fapt, o viitoare scriitoare care afost prin anii „70, pe la Papa Paul al VI-lea, Adriana Kiselef, o blondă... O ştiţi? Figura pitorească a Uniunii Scriitorilor, ea era, atunci, secretara lui.  Era tânără, frumoasă. Cezar Petrescu mi-a zis să nu-i iau interviul acolo, să vin a doua zi la Buşteni, la vila sa. Şi a doua zi am luat o maşină, cu un tehnician care se numea Chidu, cel mai vechi tehnician al Radioului, care făcuse toate transmisiunile de la 10 Mai, şi mi-a povestit una din ele, care mi s-a părut homerică. A făcut o transmisie cu Carol al II-lea, înainte de abdicare. Transmisie din Piaţa Palatului, şi era o tribună de lemn, mai caraghioasă, aşa, cum ar fi o tribună la Găeşti, la 23 August, şi ei acolo, regele cu toată Curtea, armată, generali, miniştri şi nu mai ştiu cine. Şi venea la tribună, în fruntea parăzii, să-i prezinte onorul, ministrul de război, care era îmbrăcat general, generalul Teodorescu, de la aviaţie sau aşa ceva. El era comandantul parăzii, călare. Şi Chidu – în mână cu un microfon mare de tot, bătea vântul uşor în microfon, se auzea la radio „vrrr!”, de la microfon – venise cu microfonul în faţa calului. Generalul s-a oprit în dreptul regelui...

            V.A.: Era transmisie în direct?

            D.S.: În direct, da! Calul n-a prea realizat că e vorba de un interviu şi a început să se cabreze, generalul a tras de hăţuri, calul, şi mai cabrat, a ajuns cu greu în faţa Regelui, dar Generalul nu putea da onorul şi exasperat, la un moment dat, a strigat la Chidu: „Pleacă, mă, cu măgăoaia din curul calului!” şi s-a transmis la radio în loc de „Majestate!”... : „Pleacă, mă, cu măgăoaia din curul calului!”

            V.A.: Transmisie în direct!

            D.S.: Absolut! Cred că era ultimul 10 Mai al Regelui Carol al II-lea. Şi cu Chidu ăsta am plecat la Buşteni, cu o maşină Skoda, mică, aşa cum era Dacia 1100. Aparatul pentru înregistrare, magnetofonul, îl căram Chidu şi cu mine, pentru că era greu, avea vreo 30 de kilograme, o fierăraie întreagă. Am ajuns acolo, unde era o vilă cu două etaje, e azi muzeu. Cezar Petrescu avea trei birouri – un birou jos, de gazetar, un birou la etajul întâi, de romancier, şi încă un birou sus, deci trei birouri avea, şi în curtea vilei o maşină, un Ford albastru, cu mustăţi.

            V.A.: Celebrul Ford de după Primul Război Mondial!?

            D.S.: El era atunci singurul scriitor din Bucureşti care mergea cu maşina lui, fiindcă nu mai erau maşini particulare.

            V.A.: Bine, el câştigase enorm ca ziarist şi apoi ca director la „România”, care era oficiosul lui Carol al II-lea. Asta este o altă mirare a mea: cum a supravieţuit, cum n-a înfundat puşcăria, cum n-a fost deportat sub comunişti?

            D.S.: Nu ştiu!,  în orice caz, scria tot timpul.  A refăcut nişte romane, le-a rescris, era în plină activitate şi avea o putere de muncă extraordinară, pentru că a scris romane de mii de pagini în timpul ăsta.

            V.A.: Foarte productiv! A fost, poate, cel mai productiv scriitor român!?

            D.S.: Un scriitor important! Şi din cauza lui Camil Petrescu şi, fireşte, a potrivirii de nume, dar în primul rând din cauza faptului că elitiştii îl îmbrăţişeaseră pe Camil, el n-a avut ecoul meritat în literatura română!

            V.A.: Aş zice că nu a fost numai o literatură comercială, ci una cu o viziune cinematografică excepţională.

            D.S.: El a fost primul scriitor profesionist citadin, din România. El a descris lumea asta, a oraşului, cum nu a mai descris-o nimeni, a oamenilor de afaceri şi a oraşului-Capitală, metropolă... Majoritatea scriitorilor remarcabili, până târziu, au aparţinut lumii ţărăneşti sau scriau, ca mentalitate, de pe poziţia lumii ţărăneşti. El a fost citadin deplin, ca occidentalii. El a înţeles mecanismul capitalismului şi l-a descris în „Aurul negru”, ca şi în alte romane. Eram uimit de ce vedeam la el şi atunci Cezar Petrescu mi-a spus: „Uite, dragă Sărarule, casa asta şi Fordul de jos – eram la etajul întâi, în biroul lui de scriitor – le-am luat pe ediţiile din romanul „Calea Victoriei”. Îşi luase o vilă şi un Ford cu mustăţi! Ca să nu vă mai spun că, la fel cu Cezar Petrescu, cu banii de pe Premiul „Udrişte Năsturel” al Academiei, Liviu Rebreanu şi-a luat un Rolls, un scriitor cu Rolls!

            V.A.: Era premiul Academiei care, azi, este de 20 sau 30.000 lei!

            D.S.: Da! O ruşine! Eu am fost ultimul scriitor, în „74, care am luat Premiul Academiei cu bani – 5.000 lei! Însoţit de diplomă, ca o chitanţă mare.

            V.A.: Dar erau bani, totuşi!

            D.S.: Şi premiul, vreau să spun Diploma – mi l-au rupt dintr-un bonier care avea la capăt, aşa, ţesătura aia cu găurile, tipice pentru o chitanţă, şi fila nu voia să se rupă, şi aşa l-am pus în ramă, ca o chitanţă ruptă din bonier, pe cuvântul meu de onoare! Apoi nu s-a mai dat deloc, nici un ban pe premii, rămâneai numai cu cinstea!

            Ăsta era Cezar Petrescu, care şi el negocia, cerea banii înainte. Dar cel mai tare era Petru Dumitriu – lua tot ce se putea lua! Venea la Radio şi zicea: „Dragă David!” Şi David, care era atât de protocolar şi care din „Dumneavoastră!” nu-l scotea nimeni, când îi zicea Dumitriu „Dragă David” se făcea şi mai mic decât era. „Dragă David” să-i spui ăstuia, pe care nu îndraznea nimeni să-l ia de sus şi nu aveai nici curajul să respiri în faţa lui. „Dragă David, am trei scenarii! Trei. Cât daţi voi pe un scenariu?” Şi ăla: „ Tovarăşe, noi dăm 7.000 lei!” „Îmi trimiteţi banii acasă pe trei scenarii şi să vină şi Săraru să mai discut cu el, că vreau să fac şi o piesă de teatru cu Sonia Filip!” Şi iar: „Cât daţi voi pe o piesă?” „10.000 lei” „ Trimite-mi banii şi pe piesa asta! O trimit eu, pe urmă, prin sonia Filip!”

            Domnule, a luat toţi banii, nu scrisese un rând şi nici n-a mai scris vreodată, fiindcă a plecat din ţară pentru totdeauna. Domnule, şi la cinematografie a făcut la fel. La cinematografie a semnat nişte contracte, a luat toţi banii pe scenarii de film, după nuvele din „Cronică de familie”, bani grei, domnule, grei, de necrezut, aşa, şi i-a salutat tovărăşeşte! Mi-a plăcut! Aşa îmi plăcea cum zicea ”Dragă David”! Iar bietul David nici nu ştia cum să fie şi mai umil decât era şi fericit că-i zice şi „dragă”, deşi îl călca în picioare, ăsta era adevărul!

            V.A.: Un personaj nemaipomenit, într-adevăr, dincolo de marele scriitor este omul Petru Dumitriu!

            D.S.: Bineînţeles! Îşi făcuse o frizură specială, şi-şi dădea cu ce se dau acum puştii, o briantină, un gel special, şi îşi făcea freza ca a împăraţilor romani, cunoscută din busturile celebre, un breton pe frunte lipit cu gelul ăsta şi tunsoarea cu breton...

            V.A.: Eu nu l-am văzut în realitate, dar am o fotografie a lui de pe vremea când a luat Premiul Fundaţiilor Regale cu nuvele „Euripide”. Arăta superb, june-prim de Hpllywood!

            D.S.: Foarte frumos! Mi-a spus şi Elvira Godeanu că era superb. Ea era cu Camil Petrescu la Eforie şi i-a eclipsat Petru pe toţi şi le-a înnebunit pe toate doamnele, care se uitau disperate după el, frumuseţile epocii! Erau fascinate de el.

            V.A.: Eugen Barbu avea un cult pentru „Prinţul”, aşa cum îl numea, în însemnările sale, pe Dumitriu.

            D.S.: Da, mare de tot; Barbu l-a admirat, l-a preţuit, l-a considerat un mare scriitor, dar şi reciproca este valabilă. Am fost martor când a venit Dumitriu în ţară ultima dată. Numai de Barbu m-a întrebat, cum a murit, cum s-a întâmplat, „un mare scriitor”, spunea, „eu şi cu el am fost singurii mari scriitori!” Şi Barbu, când s-a întors de la Paris, dintr-una din vizitele lui, era foarte încântat că se întâlnise cu Dumitriu şi au fost într-un bistro şi au băut bere, pentru că îi plăcea berea.

            V.A.: Ţinea de cultul berii, ca să zicem aşa.

            D.S.: Da, da, da! Bea bere ca să-l facă mai plin, mai puternic, că era prea subţire şi a vrut să fie impozant şi berea îngrăşa şi umfla, şi chiar se făcuse aşa, puternic; la înaălţimea lui îi stătea bine. Bea bere cu o poftă extraordinară! Pesemne că influenţa asta venise de la faptul că a stat mult în Germania. I-a spus lui Barbu: „Acum, Barbule, să nu-ţi treacă prin gând să rămâi la Paris, cum am făcut eu, că este cea mai mare prostie pentru un scriitor român sau pentru orice scriitor din Est să fugă din ţara lui. Este cea mai mare eroare!” avea exigenţe deosebite, altele decât ceilalţi mari scriitori. Barbu mergea la „Cireşica”, sau la „Casa Ziariştilor”, sau la „Siretul”, pe Ştefan cal Mare, Dumitriu nu mânca decât la „Capşa”!

Pagini din „Jurnalul unui personaj controversat, provocat de Vartan Arachelian”.