„Nuda Veritas“. Fragment din „Crimele comunismului“, de Nicolae Stroescu-Şovarna

Nicolae Stroescu-Şovarna a scris şi rescris cam de cinci ori cele 1500 de pagini de memorii intitulate Nuda Veritas – o adevărată bază de date despre torţionari şi martiri, procese şi anchete, fapte şi reacţii, toate înregistrate în timpul detenţiei în închisori ale căror nume înfioarăː Jilava, Văcăreşti, Piteşti, Poarta Albă. Adevarul.ro vă prezintă un fragment din volumul „Nuda Veritas.Din crimele comunismului“, publicat de Editura Vremea.

Jilava, fenomenul Piteşti, Casimca, munca la Canal, torţionari, anchete, Securitate – cuvintele cheie care compun fresca suferinţelor din închisorile comuniste ale României. Dintre cei care le-au trăit pe pielea lor, puţini sunt cei care au găsit cuvinte pentru a le descrie; şi mai puţini sunt cei care au reuşit să le descrie fără să facă cititorului lecturarea acestor orori imposibilă. 

Nicolae Stroescu-Şovarna a fost un spirit puternic, un erou autentic, a cărui rezistenţă nu a stat în forţa pumnului, ci dimpotrivă, a spiritului, a puterii de a se opune răului prin refuzul de a face la rându-i rău, de a se răzbuna – căci ocazii a avut. Deţinut politic vreme de mai mulţi ani, eliberat sub povara domiciliului obligatoriu, hărţuit de Miliţie şi Securitate, Nicolae Stroescu-Şovarna a supravieţuit tuturor suferinţelor cumplite graţie unui singur gând – acela de a apuca clipa căderii comunismului şi tragerii la răspundere a tuturor celor ce făceau rău în numele regimului comunist.
Viaţa sa poate face oricând subiectul unui film plin de suspans, căci a devenit deja subiectul unei cărţi atât de pasionante încât ai tendinţa să crezi că experienţele descrise (în care norocul chior şi suferinţele crunte s-au împletit ameţitor) sunt pură ficţiune adaptată unui context istoric real. Ei bine, nu! Tot ce a trăit acest om este confirmat de Arhivele Securităţii -  a spus adevărul gol-goluţ. De aici şi titlul memoriilor sale – Nuda Veritas. Din crimele Comunismului!, publicat de Editura Vremea.

Nicolae Stroescu-Şovarna avea 22 de ani şi era student la Drept şi Academia Comercială când a fost accidentat grav de maşina condusă de Busuiocescu, nimeni altul decât nepotul lui Ion Mihalache, cel implicat, de altfel, inclusiv în celebra înscenare de la Tămădău. Stroescu a fost dus la spital şi declarat mort în urma rănilor severe de la cap. A stat câteva zile în morga spitalului până când un cadru medical a observat că respiră. Urcat pe secţie la Terapie Intensivă, tânărul şi-a revenit din comă după o perioadă îndelungată. Imediat a fost pus sub pază unor agenţi ai Siguranţei Statului, şi după câteva săptămâni a fost internat în spitalul închisorii Văcăreşti. De aici începe calvarul – detenţie după detenţie ani de zile, în cele mai groaznice închisori şi inumane condiţii de trai. Înfometare, muncă brută, bătăi, insulte şi nesfârşite ameninţări, închidere în carcere pline de excremente şi şobolani, nenumărate accidente, înscenări şi confruntări cu torţionarii şi cadrele administrative ale penitenciarelor, toate sunt descrise de Nicolae Stroescu-Şovarna detaliat. Cititorul se va întâlni în paginile acestei cărţi cu personaje politice ale vremii, dar şi cu nume deja celebre de torţionari şi martiri ai închisorilor comuniste.
Manuscrisul a fost scris şi rescris de Nicolae Stroescu-Şovarna de mai multe ori. Conţinea date exacte despre crime, torturi, torţionari şi victime, anchete marcate de violenţă, procese simulate. Conţinea, adică, mărturii despre culisele prigoanei, crimelor, ipocriziei şi nedreptăţii pe spatele cărora regimul comunist se prefăcea a fi un regim legitim, democratic, sănătos pentru Patrie. Aşa că acest manuscris a fost distrus de agenţii Securităţii de mai multe ori, iar de vreo două ori l-a distrus însuşi autorul, la presiunea Securităţii. După fiecare distrugere a sa, manuscrisul era reaşternut pe hârtie, cu încăpăţânare şi încredere în clipa eliberării. Aceasta a sosit în 1989, iar Nicolae Stroescu-Şovarna a apucat să lase fiului său o ultimă versiune a manuscrisului înainte de anul morţii sale, 2004.
Împărţit în trei volume (Temniţe, Canalul Morţii, Jurnal de rezistenţă), manuscrisul este publicat astăzi de Editura Vremea, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, confirmându-i valoarea documentară incontestabilă.

FRAGMENT
Nuda Veritas
Din crimele comunismului
Cartea Iː Temniţe

„Într-un astfel de decor sinistru, încep a-mi caligrafia datele autobiografice. După doi ani, observ că scrisul meu este acceptabil. Fiu de ţărani, liceul… Şcoala de ofiţeri de unde am fost îndepărtat din motive politice… Mă opresc asupra lui 8 noiembrie. Asta spre a-l înfuria pe securist. Ori eu, ori el, nu-i altă cale, trebuie să risc. Meditez asupra datei de 10 mai 1946. În definitiv, privesc eu spre dosarul din colţ, ăştia au avut vreme doi ani ca să-mi cerceteze trecutul. Să spun că am fost arestat? Chiar de Botez ăla? Cum de mă urmăreşte individul ăsta, încă din 1946? Pe unde dracu se mai află?
– Ai scris, bă? revine anchetatorul în spatele meu.
– Tot ce ştiu despre mine, îi răspund.
Ia colile scrise, vreo trei bucăţi, şi le parcurge cu greutate.
– Bă! Ce-ai făcut pe 13 martie?
– Nu ştiu!
– Dar pe 12?
– ?
– Dar pe 11? A, uite… Spui că ai avut cursuri cu Pătrăşcanu! Ce-l bagi şi pe ăsta aici? Nu cumva…
– Era un om minunat. L-am reîntâlnit la Piteşti, răspund eu cu o sinceritate naivă.
– Ce amesteci borcanele, bă? Ce tot mă…, se exprimă domnul ofiţer atât de vulgar.  Nu cumva faci parte şi din gaşca ăstuia? Pârnaia te mănâncă, bă!
– Pătrăşcanu a fost comunist! Cum puteam face parte din gaşca lui?
– Gura! Şi nu mai întreba, auzi?
Privesc spre anchetatorul care face ghemotoc hârtiile şi le zvârle la coş:
 

– Na, altele, şi scrie, bă! Fără poveşti ori că ai fost prin atâtea puşcării. Asta nu-i puşcărie şi nici pe unde ai fost, dacă ai fost. Aici eşti la Securitatea de pe Rahovei şi dacă ai fost pe unde zici că ai fost, erai tot ca acum – un nimic! Puşcăria, boule, începe atunci când ai un mandat de condamnare, nu de arestare! crede lunganul că m-a lămurit, trecând în camera de alături şi continuând să-şi lămurească victima pe care o zăresc legată fedeleş peste un scaun trântit.

Am rămas singur. Privesc din nou stiloul ce-l ţin între degete şi brusc mă dezlănţui, scriind cu furie şi apăsat: Subsemnatul…, născut la…, fiul lui… şi al…, domiciliat la data arestării în Bucureşti, strada…, numărul… PROTESTEZ ÎMPOTRIVA ACESTEI ARESTĂRI ILEGALE! ÎMPOTRIVA ATENTATULUI PUS LA CALE DE ANUMITE PERSOANE, A RĂPIRII MELE DE SUB ASISTENŢA MEDICALĂ DIN DATA DE 23 APRILIE 1948, A TRATAMENTULUI INUMAN SUFERIT LA PENITENCIARUL PITEŞTI, A ÎNSCENĂRII UNUI PROCES POLITIC PENTRU A VENI ÎN AJUTORUL CELOR CARE AU ÎNCERCAT SĂ MĂ ASASINEZE! CER TRIMITEREA ÎN JUDECATĂ PENALĂ A NUMIŢILOR BOTEZ CONSTANTIN, FENEŞANU ION, CÂT ŞI A CELOR CARE AU DISPUS ACEASTĂ ÎNSCENARE! Continui să scriu, ori să-mi corectez isprava.

– Ai terminat, bă?
Întind singura filă călăului cu diagonale şi părul răvăşit şi… aştept! Să viu strivit! Să se năpustească fiara cu cizmele asupra mea. Să fiu legat de scaun şi să mă răstoarne cu tălpile în sus, spre a primi loviturile de baston cu sârmă de oţel înfăşurată în pânză de cauciuc, aşa cum îmi spusese tânărul sârb, Mita.
– Ce-i asta, bă?
Privesc de cum stau pe scaun la bestia-om din faţa mea şi am impresia că se deşiră în continuare spre tavanul alb, ca până la urmă să i se turtească ceafa, acolo sus. Mă feresc instinctiv de lovitură, chircindu-mă în adâncimea scaunului, reuşind să mă ridic într-o parte.
– Să nu dai, bestie! Pe mine nimeni nu m-a lovit până acum!
– Bă, te mănânc, bă! reuşeşte securistul să pronunţe, iar obrajii palizi i-au devenit vineţii, ca o sfeclă scoasă din brazdă.
– Împuşcă-mă! Mănâncă-mă, dar nu mă chinui ca pe cel de dincolo.
 

M-am proptit bine de colţul biroului şi aştept lovitura, gata să mor de gât cu fiara dezlănţuită. Nu ştiu cum arăt, însă cred că destul de caraghios în atitudinea mea belicoasă. Sunt prins de umeri şi-mi imobilizează braţul drept. Mă zbat, încerc să muşc, dar securistul mă târăşte ca pe un câine jigărit către uşa pe care o deschide vesel nevoie mare:  

– Moraru!
– Ordonaţi, să trăiţi!
– Ia-ţi nebunul de aici! Mi-l aduci mâine!
Uşa s-a închis brusc, probabil de către domnul locotenent-major Mihai, din Securitatea de pe Rahovei, care s-a dus grăbit spre victima chinuită din scaunul răsturnat.
– Te-a lovit, Nicule?
– Pe mine? Ăsta e mai nebun decât mine şi doi nebuni niciodată nu se iau la bătaie, spun eu râzând.
Cobor treptele către arestul comun, sprijinit de Moraru.
– Dacă mă mai înjură şi mâine, uite aşa îi scot ochii – demonstrez eu necontrolat securistului bătrân, cândva fost jandarm. “ (Copyright Editura Vremea)