FRAGMENT „Pistolarul” de Stephen King, primul din seria „Turnul întunecat”, relansat în librăriile româneşti VIDEO

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Seria „Turnul întunecat” de Stephen King se lansează în colecţia Nautilus a editurii Nemira, după ce a mai fost publicată în 2009. Relansarea vine odată cu intrarea în cinematografele din România, pe 4 august, a ecranizării acestei serii, cu actorii Idris Elba şi Matthew McConaughey în rolurile principale.  Adevărul.ro prezintă un fragment din romanul lui King.

„Turnul întunecat” este un dark fantasy cu elemente de horror, science fiction, aventuri şi fundal de western. Considerată magnus opus lui Stephen King, seria a fost scrisă pe o perioadă foarte lungă de timp, din 1970 şi până în 2004, autorul pornind de la ideea de a scrie un fantasy inspirat de John Ronald Reuel Tolkien şi de westernurile lui Sergio Leone. 

Singuraticul Roland Deschain, ultimul pistolar, porneste într-o călătorie printr-un deşert aproape postapocaliptic, în căutarea omului în negru şi având ca destinaţie misteriosul Turn întunecat. În lumea lui fără speranţă, cunoaşte o femeie seducătoare şi se împrieteneşte cu Jake din New York. 

 Peisajul prin care merge Roland seamănă cu Vestul Sălbatic, dar este o variantă dintr-un viitor postapocaliptic sau dintr-un univers paralel.

„Pistolarul” este caracterizat, pe de o parte, de un realism crud, iar pe de altă parte, de un onirism de basm.

FRAGMENT (din Introducere)

„Cred că romancierii sunt de două feluri, iar aici mă refer şi la genul de romancier cu caş la gură care eram eu în 1970. Cei sortiţi pentru latura mai literară sau „serioasă“ a meseriei examinează fiecare subiect posibil prin prisma următoarei întrebări: Ce ar putea să însemne pentru mine scrierea genului ăstuia de poveste? Cei al căror destin (sau ka, dacă vreţi) este acela de a scrie romane populare sunt înclinaţi să-şi pună o întrebare foarte diferită: Ce ar putea însemna pentru alţii scrierea genului ăstuia de poveste? Romancierul „serios“ caută răspunsuri şi soluţii pentru sine; romancierul „popular“ caută un public. Amândoi aceşti romancieri sunt la fel de egoişti.

Am întâlnit destui şi mă pun zălog pentru asta. În orice caz, cred că şi la vârsta de nouăsprezece ani am înţeles că povestea lui Frodo şi a încercărilor sale de a scăpa de Inelul Suprem aparţine celui de-al doilea grup. Erau, în definitiv, aventurile unei găşti de pelerini englezi desfăşurate pe fundalul unei mitologii vag nordice. Îmi plăcea ideea aventurii cu aer cavaleresc – o adoram, de fapt –, dar nu mă interesau deloc nici ţărănuşii voinici ai lui Tolkien (asta nu în seamnă că nu-mi plăceau, pentru că nu ar fi adevărat), nici sumbrul decor scandinav ales de el. Dacă aş fi încercat să merg pe direcţia aceasta, mi-aş fi dat cu stângu-n dreptul.

Aşa că am aşteptat. În 1970 aveam douăzeci şi doi de ani, primele fire cărunte îmi apăruseră în barbă (cred că de vină pentru asta erau şi cele două pachete şi jumătate de Pall Mall pe care le fumam zilnic), dar şi la douăzeci şi doi de ani îţi permiţi să aştepţi. La douăzeci şi doi de ani timpul este încă de partea ta, chiar dacă şi atunci poliţaiul ăla rău bântuie prin cartier punând întrebări.

Apoi, în cinematograful aproape complet gol (cinema Bijou din Bangor, Maine, dacă are vreo importanţă), am văzut un film regizat de Sergio Leone. Se numea Bunul, răul şi urâtul şi înainte ca acesta să ajungă măcar la jumătate, ştiam deja că vreau să scriu ceva ce conţinea senti men tul de aventură şi magie din seria lui Tolkien, dar pe fundalul western aproape absurd de măreţ al lui Leone. Dacă aţi văzut westernul acela bizar doar la televizor, nu înţelegeţi despre ce vorbesc – nu vă fie cu bănat, dar aşa este. Pe un ecran de cinematograf, proiectat prin lenti lele Panavision potrivite, Bunul, răul şi urâtul e o epopee din tagma lui Ben-Hur. Clint Eastwood pare înalt cam de cinci metri şi jumătate şi fiecare fir sârmos de păr de pe obrajii lui pare mare cam cât un sequoia tânăr. Ridurile de la colţurile gurii lui Lee Van Cleef par adânci cât nişte canioane şi pe fundul fiecăruia s-ar putea afla câte o deşirare (vezi Vrăjitorul şi globul de cristal). Deşertul din cadre pare să se întindă cel puţin până la orbita planetei Neptun. Iar butoiaşul fiecărui pistol rivalizează ca mărime cu tunelul Holland.

image

Mai mult decât cadrul acesta, îmi doream senzaţia de epopee, acea măreţie apocaliptică. Faptul că Leone habar nu avea de geografia Ame ricii (după unul dintre personaje, Chicago e situat undeva în apropiere de Phoenix, Arizona) sporea senzaţia de dislocare uriaşă a filmului. Şi în entuziasmul meu – entuziasm pe care numai un tânăr îl poate atinge, cred – voiam să scriu nu doar o carte lungă, ci cel mai lung roman popular din istorie. N-am reuşit să fac asta, dar am sentimentul că strădania mea n-a fost de prisos; Turnul Întunecat, volumele 1–7, cuprinde într- adevăr o singură poveste, iar primele patru volume însumează puţin peste două mii de pagini în ediţie de buzunar. Ultimele trei volume însumează alte două mii cinci sute în manuscris. Nu încerc să sugerez aici că lungimea are vreo legătură cu calitatea; spun doar că am vrut să scriu o saga şi că, într-un fel, am reuşit. Dacă m-aţi întreba de ce am vrut asta, nu v-aş putea răspunde. Poate că asta înseamnă să creşti în America: ridică cea mai înaltă clădire, sapă cea mai adâncă groapă, scrie cea mai lungă carte. Iar expresia aia nedumerită de pe faţa mea atunci când vine vorba de moti vaţia gestului? Am impresia că şi asta se explică prin natura americanului. Într-un final, nu putem spune decât: La vremea aia mi s-a părut o idee bună.

Încă un lucru despre vârsta de nouăsprezece ani, dacă nu vă e cu bănat: este vârsta, cred, la care mulţi dintre noi rămânem cumva încremeniţi (mental şi emoţional, chiar dacă nu şi fizic). Anii trec şi într-o zi te uiţi în oglindă nedumerit de-a binelea. Ce caută ridurile astea pe faţa mea? te întrebi. De unde a apărut burtica asta nenorocită? La naiba, eu n-am decât nouăsprezece ani! Ce spun nu e nici pe departe un concept original, însă asta nu reduce cu nimic efectul de surpriză. Timpul vă aduce fire cărunte în barbă, timpul vă taie elanul şi în tot acest timp voi vă spuneţi – prostuţilor – că timpul încă este de partea voastră. Partea raţională din voi ştie că nu e aşa, însă inima refuză să creadă. Dacă aveţi noroc, poliţaiul care v-a amendat pentru că aţi depăşit viteza şi pentru că vă distraţi prea bine vă mai dă şi o doză de săruri mirositoare. Într-o oarecare măsură, asta mi s-a întâmplat mie aproape de finele secolului douăzeci. A venit sub forma unei furgonete Plymouth care m-a răsturnat în şanţul de pe marginea unui drum din oraşul meu de domiciliu.

Cam la trei ani după acel accident am ţinut o şedinţă de autografe pentru Dintr-un Buick 8 la o librărie Borders din Dearborn, Michigan. Când i-a venit rândul, un tip a spus că se bucură tare, tare de tot că sunt încă în viaţă. (Mi se întâmplă asta des şi al naibii să fiu dacă nu-i o declaraţie mai bună decât: „De ce dracu’ n-ai murit?“) „Eram cu un prieten bun când am auzit că ai fost lovit“, a zis el. „Măiculiţă, am clătinat atunci din cap şi-am rostit: «S-a zis cu Turnul, se înclină, cade, aaa, căcat, acum n-o să-l mai termine niciodată!»“ O versiune a aceleiaşi idei îmi trecuse şi mie prin gând – neliniştitoarea idee că, după ce am clădit Turnul Întunecat în imaginarul colectiv al unui milion de cititori, am totuşi responsabilitatea de a-l ţine în picioare atât timp cât oamenii vor dori să citească despre el. Asta s-ar putea să însemne doar cinci ani; în ce mă priveşte, ar putea însemna şi cinci sute. Scrierile fantasy, cele nereuşite laolaltă cu cele reuşite (chiar şi-n clipa aceasta cineva probabil că citeşte Vampirul Varney sau Călugă rul), par să aibă viaţă lungă pe rafturi.

Metoda prin care Roland încearcă să protejeze Turnul este să înlăture factorii care ameninţă Grinzile de susţinere ale Turnului. Imediat după accident mi-am dat seama că asta va trebui să fac şi eu, ducând la bun sfârşit povestea pistolarului. În cursul lungilor pauze dintre scrierea şi publicarea primelor patru volume ale sagăi Turnul Întunecat, am primit sute de scrisori „înverşu nate“. În 1998 (când, cu alte cuvinte, trudeam sub falsa impresie că încă am nouăsprezece ani), am primit una din partea unei „bunicuţe de optzeci şi doi de ani, nu vreau să Vă Deranjez cu Problemele mele DAR sunt foarte Bolnavă în Ultima Vreme.“ Bunicuţa îmi spunea că probabil nu mai are de trăit decât un an („14 Luni cel Mult, mă roade Cancerul“) şi, chiar dacă nu se aşteaptă de la mine să termin povestea lui Roland la timp doar pentru ea, vrea să ştie dacă nu pot (vă rog frumos) să-i spun pur şi simplu cum se va sfârşi. Cuvintele care mi-au strâns inima (deşi nu destul cât să mă reapuc de scris) erau cele prin care promitea că nu va „spune nici măcar Unui Suflet“. Un an mai târziu – probabil după acci dentul care m-a aruncat în spital –, una dintre asistentele mele, Marsha DiFilippo, a primit o scrisoare de la un individ care aştepta aplicarea pedepsei capitale într-o închisoare din Texas sau Florida şi care voia să ştie, în esenţă, acelaşi lucru: cum se va sfârşi? (El promitea că va lua secre tul în mormânt cu el, lucru care pe mine m-a înfiorat.)

Le-aş fi dat amândurora ceea ce voiau – un rezumat al aventurilor viitoare ale lui Roland – dacă aş fi putut, dar, vai, nu puteam. Habar nu aveam cum urma să se sfârşească lucrurile pentru pistolar şi prietenii lui. Pentru a şti, trebuie să scriu. Cândva am avut o schiţă, dar am pierdut-o pe drum. (Probabil că oricum nu valora nici cât o ceapă degerată.) Nu aveam decât nişte notiţe („Chussit, chissit, chassit, bla-bla-negreşit“ spune una de pe masă în clipa în care scriu acestea). În cele din urmă, începând cu iulie 2001, m-am reapucat de scris. Ştiam deja că nu mai am nouăsprezece ani, şi nu doar din cauza urmelor pe care timpul le lăsase asupra trupului meu. Ştiam că voi împlini şaizeci de ani, poate chiar şapte zeci. Şi voiam să-mi închei povestea înainte ca poliţaiul cel rău să vină o ultimă dată. Nu simţeam deloc dorinţa de-a fi pus la index alături de Povestirile din Canterbury şi Misterul lui Edwin Drood.

Rezultatul – de bine, de rău – se află înaintea voastră, Cititori Fideli, fie că începeţi ciclul cu volumul întâi, fie că vă pregătiţi pentru volumul cinci. Că vă place au ba, povestea lui Roland este acum gata. Sper să vă bucuraţi de ea. În ce mă priveşte, m-am distrat cât pentru o viaţă întreagă.

Stephen King

25 ianuarie 2003” (Copyright Editura Nemira) 

Stephen Edwin King (69 de ani) este un autor american celebru prin romanele sale horror, acestea fiind ecranizate aproape în totalitate pe micul sau marele ecran. 

image

King a primit în 2003 medalia Fundaţiei Naţionale de Carte din  SUA pentru o „Contribuţie Excepţională la Literatura Americană.” Romanele lui King sunt construite de obicei în jurul unui protagonist neremarcabil, de exemplu o familie de clasă mijlocie, un copil, sau de multe ori un scriitor, care sunt implicaţi în evenimente supranaturale şi circumstanţe extraordinare, extinse pe parcursul povestirii.

King posedă o cunoaştere profundă a genului horror, fapt evidenţiat de volumul său de nonficţiune „Danse Macabre” (Dans macabru), care examinează titlurile notabile din literatura şi cinema-ul horror de-a lungul ultimelor decenii. El a scris câteva titluri şi în afara genului horror, inclusiv nuvelele „The Body” (Cadavrul) şi „Rita Hayworth and the Shawshank Redemption” (adaptate pe marele ecran sub titlurile ”Stand By Me” şi ”The Shawshank Redemption”), precum şi romanele ”The Green Mile” (Culoarul Morţii, de asemenea ecranizat, cu Tom Hanks în rolul principal), ”The Eyes of the Dragon”, (Ochii dragonului) şi ”Hearts in Atlantis” (Suflete Pierdute în Atlantida).

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite