George Banu, la ultima carte consacrată teatrului

Pe pagina de gardă a exemplarului pe care l-am primit în dar la Sibiu, domnul George Banu mi-a scris câteva cuvinte, sporindu-i valoarea simbolică: „Pentru Oltiţa Cîntec, aceste rânduri-mărturie cu speranţa că ele vor continua dialogul nostru...“.

Făcusem un schimb de cărţi, eu îi dăruisem volumul colectiv pe care l-am coordonat, Regia românească, de la act de interpretare la practici colaborative, fusesem reciproc, şi domnia sa şi eu, la lansările de carte, mai apucasem să schimbăm, pe fugă, în vârtejul Festivalului Internaţional de Teatru Sibiu (FITS), câteva amabilităţi teatrale. Tot atunci am foiletat volumul şi, ajunsă acasă, l-am aşezat printre celelalte, vreo duzină, care aşteptau cuminţi să le vină rândul. Am trişat puţin, aşezându-l ceva mai în faţă, când l-am rugat pe George Banu să mă pună în contact cu Théâtre de la Huchette. Vroiam să dau de urma înregistrării video a spectacolului Cântăreaţa cheală, realizată de Marin Karmitz, în anii '60, versiunea de la premiera absolută, a lui Nicolas Bataille, ce se joacă la Paris, în pandant cu Lecţia, de fix 60 de ani. Dar asta e o altă poveste! Mă întorc la dedicaţia cu care m-am ales şi, urmând îndemnul, continui, iată, dialogul prin această recenzie. Nu aveam neapărat în plan să scriu despre apariţia editorială, până când am ajuns la ultimul paragraf din Uvertura cu rost de prefaţă. George Banu anunţă acolo, într-o frază, că e „«ultima carte» pe care o consacru teatrului“, iar afirmaţia m-a determinat să-mi schimb planurile.

Am trişat, deci, şi am sărit rândul (peste Philippe Genty, Paysages interieurs, alt Cehov, Michael Chekhov, Gânduri pentru actor despre tehnica actoriei, printre altele) fără regrete, devorând pe nerăsuflate Cehov, aproapele nostru. E cartea coprodusă de FITS, în colecţia coordonată de Claudia Domnicar, şi Editura Nemira, colecţia Yorick (redactor Monica Andronescu). Traducerea originalului Le Théâtre d'Anton Tchekov, apărut la Lausanne, Ides et Calendes, anul trecut, e făcută de Vlad Russo şi mai mare dragul s-o citeşti. Parcă-l auzi pe George Banu vorbind, cu muzicalitatea şi lirismul specifice limbii franceze, cu eleganţa rasată a saloanelor pariziene. Tomul are o dedicaţie: „Regizorilor, prieteni apropiaţi sau cunoscuţi de mai departe, care au contribuit prin spectacolele lor la regândirea teatrului lui Cehov. Mulţumiri lui Andrei Şerban, Ivan Helmer, Alexa Visarion şi Felix Alexa pentru discuţiile purtate de-a lungul anilor, precum şi lui Gabor Tompa şi Carmencitei Brojboiu pentru colaborarea noastră la spectacolul cu Livada de vişini – Maribor, Slovenia, 2014“.

N-am fost niciodată fan Cehov, nu e locul aici să explic de ce, nici spectacolul lui Gabor Tompa de la Maribor nu m-a convins, Livada cu vişini a lui Felix Alexa nici atât, Livada…, de fapt Livezile lui Andrei Şerban nu le-am văzut, doar am citit despre, dar am văzut şi revăzut Pescăruşul de la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ Sibiu, Unchiul Vania de la Maghiarul din Cluj Napoca, şi-am parcurs parte din lucrările de referinţă de la noi, inclusiv, fireşte, Livada de vişini, teatrul nostru: jurnal de spectator.

Proza substanţială, elegantă, stilul apropiat, colocvial, ştiinţa specială a lui George Banu de-a livra o informaţie pitorească după o suită de consideraţii teatrologice, de-a grada crescendo-ul scriiturii, de-a face asociaţii culturale spectaculoase, de-a spune adevăruri importante în forma firească şi generoasă a povestirii fac din Cehov, aproapele nostru o lucrare ce va plăcea cu certitudine şi specialistului şi neiniţiatului curios. E o „abordare selectivă, care permite accesul la operă ca împlinire abruptă, imprevizibilă, derutantă“, perfect asumată, de revizitare a tetralogiei Pescăruşul, Unchiul Vania, Trei surori, Livada de vişini.

E un discurs afectiv ca tonalitate, care urmăreşte „un Cehov alcătuit din fragmente, dar fragmente care sper că vor reuşi să ofere, indirect, o schiţă de portret. Un Cehov personal, nu impersonal, un Cehov intim, nu îndepărtat, un Cehov lucid, nu înşelător, un Cehov familiar şi totodată straniu (…). Este acel Cehov de care am nevoie.“, precizează George Banu. În acest „dicţionar afectiv“ autorul stăruie asupra multor detalii semnificative din creaţia cehoviană. O face în surprinzătoare chei de lectură şi înţelegere, în crochiu, pentru textele premergătoare tetralogiei, în amănunte de profunzime, în privinţa pieselor de rezistenţă. Discursul analitic relevă idei şi perspective inedite asupra temelor, motivelor recurente, „exerciţiul contradicţiei“, poziţionarea la răspântii, „spaţiile insulare“, timpul teatral cehovian, familiile fisurate, „omul nelalocul lui“, filiaţii şi anticipări culturale etc. Textura ideatică a acestui amplu eseu teatral e pe cât de densă, pe atât de savuroasă, cu toate aromele ei culturale şi artistice. Cu rafinamentele cu care şi-a obişnuit dintotdeauna cititorii, cu atenţia la detalii şi supleţea intelectuală a enunţării lor, cartea lui George Banu e o valoroasă resursă pentru admiratorii lui Cehov, dar şi pentru cei, ca mine, care, deşi o citesc cu poftă, rămân în cadrele unei relaţii de respect distant cu scriitorul rus. Şapte fotografii-portret sunt reproduse în carte, cu tot cu cea de pe copertă, imaginile oferind cititorului posibilitatea de-a „interacţiona“ cu personajul central, de a-l vedea în posturi foarte omeneşti, scos din efigie.

Gândul că ţineam în mână ultima carte despre teatru a lui George Banu m-a făcut melancolică. Chiar dacă, exact cum spune domnia sa, „nu există autor mai potrivit decât Cehov pentru o despărţire demnă, fără lacrimi şi fără lamentaţii.“ Însă dragostea pentru teatru e una din-acelea câteva necondiţionate şi, poate, această „ultima“ se va transforma ca înţeles cronologic în „cea mai recentă“. On va voir!