INTERVIU Mircea Cărtărescu: „Am fost extrem de fericit la prima mea carte. Nu m-am mai simţit aşa după aceea niciodată“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mircea Cărtărescu
Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu a fost prezent la cea de a patra ediţie a Salonului de Carte Bookfest Târgu-Mureş, unde şi-a lansat cea mai recentă carte, „Peisaj după isterie“. A fost singurul eveniment din cadrul salonului în care Teatrul Naţional a fost plin până la refuz. Publicul a acoperit fiecare metru pătrat de spaţiu din foaier şi de la etaj, şi a urmărit invitatul într-o tăcere în care se auzeau doar filele foşnind parcă în reluare.

Aprecierea de care se bucură celebrul scriitor s-a concretizat şi prin coada formată de cititorii care au vrut să obţină o semnătură pe una sau mai multe cărţi. După mai mult de o oră de dat autografe la foc continuu, Mircea Cărtărescu a putut să îşi tragă răsuflarea şi am fost la rândul meu recunoscător că am reuşit să îl sustrag obligaţiilor cu o zi în urmă şi să povestim nestingheriţi de prea mulţi admiratori care ne aruncau ocheade şi încercau să preconizeze finalul convorbirii.

Mircea Cărtărescu mi-a spus că sunt norocos să provin dintr-un oraş ca Târgu-Mureş, marcat în sens pozitiv de diversitatea etnică şi culturală, şi că nu agreează ideea de graniţă între state şi suflete. Aspiră, chiar dacă utopic, la o lume precum cea din melodia „Imagine“ a lui John Lennon.

Am rămas impresionat de calmul scriitorului, de rostirea cadenţată ca de metronom a cuvintelor şi de atenţia pe care o acordă fiecăruia în parte, dar fără a cădea în monotonie. Mircea Cărtărescu vorbeşte de parcă ar scrie în aer cu aparatul fonator şi conferă fiecărui cuvânt în parte proeminenţă şi un plus de semnificaţie. Şi din acest punct de vedere, un interviu cu domnia sa este un regal.

Andrei Vornicu: Atmosfera din cel mai recent volum al dumneavoastă, „Peisaj după isterie“, este în general apăsătoare şi negativistă referitor la trecutul recent al României. În decursul ultimului deceniu v-aţi revizuit părerea?

Mircea Cărtărescu: Am sperat de mai multe ori că lucrurile se îndreaptă, chiar cu dări înapoi, spre bine, spre tolerabil. În ultimii ani am început să cam părăsesc această speranţă. De la începuturile guvernării PSD-iste actuale, lucrurile s-au înrăutăţit vizibil. Simt, în tot ceea ce întreprinde actualul guvern, o nostalgie după vremurile ceauşiste şi o încercare de a se întoarce acolo. Or, asta nu s-a mai întâmplat la noi de pe vremea lui Iliescu. Gândiţi-vă la tot ce s-a întreprins în acest an de guvernare, în ciuda opoziţiei civice enorme din februarie şi din lunile care au urmat. Gândiţi-vă la atâtea lucruri revelatoare pentru mentalitatea celor care ne guvernează. Îmi vine acum în minte disputa manualelor alternative. Cine vrea un singur manual după care să înveţe toţi copiii, scos la o singură editură, acela de fapt vrea autoritate absolută, mână de fier, întoarcerea la o guvernare autocrată. Cred că nu se poate explica altfel obstinaţia lipsei de diversitate, a lipsei de ofertă, a lipsei de concurenţă presupuse de acest fapt. Acelaşi lucru se întâmplă acum şi în politică, şi în economie, şi în societate, la toate nivelurile. Văd în acest asalt împotriva lumii democratice, a justiţiei, a statului de drept o mare şi nesăbuită nevoie de restauraţie.

„Suntem primii care demisionează imediat cum vedem că lucrurile nu se rezolvă cât ai bate din palme.“
Mircea Cartarescu

A.V.: Credeţi că societatea civilă, în speţă cea mai tânără, dispune de resurse ca să vină cu o alternativă pe termen mai lung la ceea ce există la nivelul de faţă la nivel politic?

M.C.: Aici sunt două probleme: una politică şi una civică. Problema politică este cea mai dezamăgitoare, pentru că în acest moment aproape că nu avem opoziţie politică. Avem un partid liberal care nu mai este nici pe departe ce-a fost şi micul partid USR măcinat de lupte între facţiunile interne. PSD-ul face un galop de sănătate neîmpiedicat de nimeni în lumea politică actuală. Al doilea lucru extrem de neplăcut şi de semnificativ pentru lumea românească este lipsa opoziţiei civice. Am fost entuziasmat în februarie trecut când oamenii au ieşit în stradă, şi nu numai împotriva ordonanţei 13. Ordonanţa a fost un element punctual care a declanşat o luptă împotriva mentalităţii de stăpâni a noilor guvernanţi. Mişcarea #rezist care nu ne-a entuziasmat doar pe noi, ci întreaga Europă, s-a dizolvat sub ochii noştri şi a dispărut într-un fel de lasă-mă să te las foarte specific pentru noi. Suntem primii care demisionează imediat cum vedem că lucrurile nu se rezolvă cât ai bate din palme. Nu avem răbdare, nu avem consistenţă şi consecvenţă pe termen lung, aşa încât astăzi nu mai avem, practic, nici opoziţie civică. Şi acum ce facem? Ne lăsăm întorşi înapoi cu două sau trei decenii? Lăsăm nişte oameni cu condamnări, nişte oameni corupţi, să facă ce vor în această ţară? Nu trebuie să uităm contextul internaţional în care ne aflăm, înconjuraţi în tot Estul de ţări care, într-un fel sau altul, încep să dea înapoi de la principiile democraţiei. Nu trebuie decât să privim către Ungaria lui Orbán, către Polonia, nu mai vorbesc de ţările care se află mai la Est decât noi. Nu e bine ce se întâmplă, ar trebui să urmăm direcţia asumată odată cu intrarea noastră în NATO şi în Uniunea Europeană, să mergem către Occident, către valorile lumii libere şi democratice.

„Am avut întotdeauna scriitori şi artişti foarte buni, care au devenit notorii în străinătate.“

A.V.: Ca să abordăm şi un subiect mai luminos, mai pozitiv, din punct de vedere cultural prin ce credeţi că se impune România pe plan internaţional în momentul de faţă?

M.C.: Noi am avut întotdeauna o mică, dar valoroasă lume culturală, a artiştilor şi a intelectualilor, sprijinită de un public cultivat. Avem o minoritate de oameni foarte bine educaţi şi foarte creativi din care au ieşit întotdeauna, de când există România modernă, oameni în stare să producă artă valabilă universal. Am avut întotdeauna scriitori şi artişti foarte buni, care au devenit notorii în străinătate. Dintre cei de azi, îmi vin în minte Adrian Ghenie, unul dintre cei mai bine vânduţi artişti din lume, sau Dan Perjovski. De asemenea, avem mari cântăreţi de operă ca Angela Gheorghiu, mari pianişti, mari violonişti, mari dirijori. Avem scriiori cunoscuţi în lume: Norman Manea, Dan Lungu sau Filip Florian, foarte traduşi în străinătate. Alături de câţiva sportivi universal cunoscuţi ca Simona Halep, aceşti artişti (alături de mulţi alţii pe care nu i-am numit) îmbunătăţesc imaginea ţării noastre în lume.

A.V.: Când eraţi la începutul carierei literare aţi avut vreo presimţire sau prefigurare a viitorului strălucit pe care urma să îl aveţi? Cum a zis Dalí când era mic: „Eu voi fi un geniu şi toată lumea mă va admira.“

M.C.: Nu, în cazul meu a fost exact invers. Ţin minte că aveam deja 23 de ani când Nicolae Manolescu m-a întrebat ce-am publicat până atunci. I-am răspuns că nu publicasem nimic şi că nici nu voiam să public. Scriam numai pentru mine. Nu aveam nici un fel de dorinţă de a deveni cunoscut. Nici până în ziua de astăzi nu mă definesc ca scriitor, ci ca om care scrie pentru el însuşi, ca să-şi înţeleagă, cum spunea Kafka, situaţia. Nu mă simt mândru de cărţile mele, ci doar recunoscător pentru ele.

Mircea Cartarescu

A.V.: Credeţi că în privinţa prozei şi a romanului, în mod special, există o vârstă ideală la care un autor ar trebui să publice?                      

M.C.: Eu cred că am publicat la vârsta ideală, la 24 ani. Sunt în general mefient în privinţa publicării prea devreme, dar nu recomand nici întârzierea prea mare a debutului, pentru că în felul acesta poţi avea frustrări de toate felurile. Cred că undeva între 24 şi 35 ani ar trebui să debuteze toată lumea.

„Am fost extrem de fericit la prima mea carte. Nu m-am mai simţit aşa după aceea niciodată.“

A.V.: Care a fost prima reacţie pe care aţi avut-o când aţi ţinut în mână primul exemplar din „Faruri, vitrine, fotografii“, în 1980?

M.C.: N-am mai dormit noaptea următoare. Am fost super-emoţionat. Trebuie să vă spun că eu am câştigat un concurs de debut pentru publicarea cărţii, cum se făcea pe vremea aceea, iar cartea mi-a apărut abia peste un an. În anul de aşteptare mi-era frică să nu mă calce vreo maşină şi să nu mai apuc să-mi văd cartea apărută. Am fost extrem de fericit la prima mea carte. Nu m-am mai simţit aşa după aceea niciodată. 

A.V.: Nu vi se pare că în prezent oricine poate să publice o carte, pe propriile speze, la edituri obscure, dar care oferă un cadru legitim?

M.C.: Asta se şi întâmplă foarte frecvent. În acest moment, publicarea, nu doar de cărţi, pur şi simplu publicarea părerilor tale în orice privinţă nu mai e o problemă. Oricine îşi poate spune părerea în scris, pe Facebook, pe alte reţele de socializare, în alte feluri, publicându-şi romane, poeme, povestiri pe Internet sau pe hârtie, fără limite. Cred că e un lucru foarte bun pentru că, după legea numerelor mari, cu cât ai mai mulţi autori, cu atât e mai probabil  să apară şi scriitor adevăraţi.

„Nu cred că talentul şi valoarea nu sunt răsplătite astăzi.“

A.V.: Pe de altă parte, nu credeţi că există un exces de informaţie şi prea puţine filtre prin care să se trieze adevărata valoare?

M.C.: Se spune că adevărata valoare iese ca uleiul la suprafaţă. Eu cred în acest lucru. Cred că azi nu se mai poate întâmpla ca un om valoros să rămână obscur. Nu mai suntem într-o epocă a geniilor neînţelese, ca în secolul al XIX-lea, pentru că astăzi orice se publică este atât de mult difuzat, încât e imposibil ca o scriere bună şi adevărată să rămână necunoscută. Însă, fireşte, e posibilă situaţia inversă, în care cărţi mediocre să fie supraevaluate din motive circumstanţiale. Dar ulciorul nu merge de multe ori la apă: cel care a avut succes cu o carte proastă, va mai publica şi a doua carte şi a treia, şi atunci probabil că lumea se va lămuri. Nu cred că talentul şi valoarea nu sunt răsplătite astăzi.


Andreea Răsuceanu, Mircea Cărtărescu şi Alexandru Cistelecan

Andreea Rasuceanu

A.V.: Care credeţi că este pe termen mai lung viitorul cărţii tipărite? Vă puteţi imagina un târg de carte e-book? 

M.C.: Ce mi se pare evident e că nu mai trăim în galaxia Gutenberg. Ne aflăm în mijlocul unei revoluţii, la fel de puternică şi de importantă ca şi revoluţia industrială, şi încă nu ştim în ce fel această uluitoare schimbare tehnologică va modifica omul. Ca să nu mai vorbim de un obiect atât de fragil cum este cartea pe hârtie. Ca obiect, ea pare acum un fel de relicvă, cumva nepotrivită cu lumea telefoanelor mobile inteligente, a tabletelor şi a computerelor - în curând cuantice... Cartea pe hârtie va rămâne, după părerea mea, o nişă. Aşa cum n-au dispărut obiectele artizanale din secolele trecute, lămpile Galle, pianele de concert făcute cu mare artă şi mare minuţiozitate. Eu cred că va exista în continuare un public care citeşte cărţi pe hârtie, pentru că, dacă revoluţia digitală ne duce către realitatea virtuală, augmentată etc., în acelaşi timp ea va provoca şi nostalgie: o întoarcere a oamenilor la un fel de viaţă mai vechi, perceput ca fiind mai tactil, mai adaptat fiinţei omeneşti. Cred că mulţi oameni vor rămâne fideli unei lumi în care îşi au locul şi cărţile pe hârtie.  

A.V.: Îmi puteţi da un exemplu sau două de carte foarte importantă pe care nu aţi terminat-o de citit până acum?

M.C.: Sunt foarte multe. Sunt cărţi care de obicei nu se citesc, ci se citează. Între ele, de pildă, „În căutarea timpului pierdut“ a lui Marcel Proust. Nu cred că sunt mulţi oameni care au parcurs toate volumele acestei cărţi. De asemenea, puţină lume a parcurs integral „Omul fără însuşiri“ de Musil şi aproape nimeni nu se poate lăuda cu lectura reală a lui „Finnegans Wake“ de Joyce. Nu am citit toate cărţile şi nu mi-e ruşine de golurile pe care le am, pentru că lectura e infinită şi nu există om care să nu aibă goluri în cultură. Însă în ultimii ani, din lipsă acută de timp, mi-am citit mai puţin contemporanii şi m-am întors la cărţile fundamentale, ca „Istoriile“ lui Herodot, cărţile lui Plinius sau „Anabasis“ a lui Xenofon. Cărţi esenţiale ale lumii vechi, fără lectura cărora nu te poţi numi un om cultivat. Mi-au făcut foarte, foarte bine aceste lecturi.     

„Mai mult de jumătate din lecturile mele sunt pe tabletă, şi n-am nicio problemă în privinţa asta.“

A.V.: Dacă aţi avea acum 30 de ani, cum credeţi că aţi fi acum ca persoană în raport cu felul în care este omul anului 2017, din toate punctele de vedere, mai ales cel tehnologic?

M.C.: Eu cred că sunt oricum foarte adaptat noii stări a lumii. Aş fi şi la treizeci de ani cum sunt acum, interesat de gadget-uri electronice, de lumea anarhică şi fascinantă a Internetului şi a reţelelor de socializare. Urmăresc foarte atent tot ce se întâmplă în lumea tehnologică şi ştiinţifică de astăzi. Am urmărit, de pildă, în direct, lansarea noului iPhone X. Mai mult de jumătate din lecturile mele sunt pe tabletă, şi n-am nicio problemă în privinţa asta.  

A.V.: Dacă aţi fi putut trăi într-o altă epocă, în oricare spaţiu geografic de pe planetă, care ar fi fost aceasta şi unde anume?

M.C.: Când i s-a pus aceeaşi întrebare lui Caragiale, în ce epocă ar vrea să trăiască, el a răspuns: în nici o epocă din trecut, şi într-una cât mai îndepărtată în viitor. Şi eu aş vrea să pot trăi mult mai mult decât am dreptul să sper, ca să văd spre ce se va îndrepta omul într-un secol de acum încolo, să spunem.

A.V.: Dacă vă priviţi retrospectiv opera, nu vă vine să schimbaţi ceva fundamental la oricare dintre cărţi? Nu vă preocupă ideea de imperfecţiune sau de non finito?

M.C.: Tocmai din cauza asta nu-mi recitesc cărţile, pentru că de câte ori o fac, mai ales cu primele mele cărţi, mă gândesc că acum le-aş fi scris altfel. N-am făcut niciodată modificări la ediţiile mai noi ale scrierilor mele, le-am lăsat aşa cum au fost, cu tot binele şi răul din ele, pentru că nici în viaţă, nici în scris, trecutul nu poate fi nici schimbat, nici reparat.

Material publicat iniţial pe zi-de-zi.ro.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite