INTERVIU Scriitorul Andrew Solomon: „În parenting, e periculos să dai soluţii universale“

Andrew Solomon, în timpul interviului                                                        FOTO: David Muntean

Scriitorul american Andrew Solomon, autor al bestsellerului „Departe de trunchi“, povesteşte că cea mai mare provocare în creşterea fiului său care suferă de asincronism este să îl susţină să socializeze cu copiii de vârsta lui.

Scriitorul american Andrew Solomon (52 de ani) a fost prezent în România, în urmă cu doi ani, pentru a-şi lansa prima carte apărută în româneşte, „Demonul amiezii. O anatomie a depresei“, în care desface procesul acceptării propriei identităţi gay, volum care a fost finalist al prestigiosului Premiu Pulitzer. Cea mai recentă carte apărută în româneşte a lui Andrew Solomon este „Departe de trunchi“ (Editura Humanitas, 2016, traducere de Miruna Voiculescu), o colecţie impresionantă de poveşti reale despre familii excepţionale şi copiii lor, care a fost scrisă şi cronologic, după „Demonul amiezii“.

Pornind de la o sarcină jurnalistică - un material pentru „The New York Times“ despre comunitatea surzilor, Andrew Solomon intervievează timp de zece ani 300 de familii şi pătrunde în poveştile unora dintre ele, care se confruntă cu probleme precum surditatea, nanismul, sindromul Down, autismul, schizofrenia, cu problema copiilor afectaţi de dizabilităţi de tot soiul, a celor superdotaţi, născuţi în urma unui viol sau delincvenţi, a celor care aleg să-şi schimbe genul, într-un exerciţiu care pledează pentru empatie şi pentru recunoaşterea diferenţelor care ne unesc.

„Weekend Adevărul“: Departe de trunchi“ a apărut de curând în româneşte. Vine după „Demonul amiezii“, o anatomie a depresiei. Cronologic, aţi şi scris cele două cărţi una după cealaltă. În ce fel v-a ajutat experienţa lucrului la „Demonul amiezii“ pentru această a doua carte?

Andrew Solomon: M-a ajutat, cu toate că, trebuie să recunosc, după ce am terminat „Demonul amezii“, eram obosit. Mă solicitase la maximum, îmi luase toată energia. Amândouă cărţile sunt despre cum oamenii reuşesc să transforme în ceva pozitiv şi plin de sens situaţii care, la prima vedere, par pline de negativitate. Într-un fel, aceste cărţi ne arată capacitatea noastră de regenerare, elasticitatea. Dacă în „Demonul amiezii“ era vorba despre ceva ce îi roade pe oameni din interior, în „Departe de trunchi“ este vorba despre circumstanţe exterioare care îi afectează, lucruri care nu ţin de ei înşişi – de exemplu, faptul că, de multe ori, familiile lor nu sunt chiar ceea ce şi-ar fi dorit. Cum reuşesc oamenii să găsească un sens în situaţii care sunt foarte dificile? Din multe puncte de vedere, cele două cărţi sunt diferite, însă dacă privesc către ce le face asemănătoare, atunci este vorba tocmai despre răspunsul la acestă întrebare: o energie umană, o tărie a oamenilor de a face faţă. Aş spune despre „Departe de trunchi“ că este ca o lărgire spirituală a conţinutului din „Demonul amiezii“.

V-a luat zece ani să scrieţi „Departe de trunchi“. Aţi intervievat 300 de familii. E vreo poveste care v-a motivat în mod special?

Multe dintre poveşti m-au inspirat, ceea ce, îmi dau seama, ar putea suna ciudat, pentru că avem de-a face cu un subiect dificil. Sunt poveşti complicate, care vin din trecuturi complicate, însă m-am simţit ca şi cum aceste extreme ascundeau o cantitate imensă de speranţă. Ascultându-le şi aflându-le, lucrul la care m-am gândit este că iubirea e mai statornică decât credem. În urmă cu 20 de ani, am primit de la „The New York Times“ sarcina să scriu despre comunitatea surzilor. A fost un material pentru care am lucrat mult, am petrecut timp cu ei şi în mijlocul comunităţii lor. Aşa am descoperit că majoritatea copiilor surzi se nasc, de fapt, din părinţi care nu au probleme de auz. Şi, pe măsură ce pătrundeam mai adânc în lumea lor, eram din ce în ce mai marcat de realitatea ei: era atât de aproape de experienţa comunităţii gay, de cei care se nasc din părinţi heterosexuali care nu ştiu, apoi, cum să se apropie de aceşti copii, pentru că sunt altceva, ceva diferit de orice au întâlnit până atunci. Apoi, din aproape în aproape, am aflat că un prieten al unui prieten avea o fată care suferea de nanism.

Am stat de vorbă şi, în timp ce povesteam despre problemele şi temerile prin care au trecut, aflam şi că majoritatea celor care suferă de nanism se nasc din părinţi de statură medie.

M-am gândit: „E, din nou, aceeaşi poveste...“ În timpul acestor discuţii a început să se contureze în mintea mea ideea cărţii „Departe de trunchi“. Acesta a fost adevăratul moment de inspiraţie.

Aţi intervievat de asemenea familia lui Dylan Klebold, unul dintre cei doi adolescenţi care au provocat, în anul 1999, masacrul de la liceul Columbine din Colorado, SUA, aruncând în aer mai multe dispozitive explozive, care au ucis 12 elevi şi un profesor. Apoi, Dylan s-a sinucis. E un subiect delicat...

Susţineam o prelegere despre „Demonul amiezii“ în Colorado. La final, unul dintre organizatori  a venit şi mi-a spus: „Ştii cine a fost în public? Sue Klebold, mama lui Dylan“. Nu am apucat, atunci, să ne cunoaştem, dar i-am scris lui Sue o scrisoare lungă şi i-am spus: „Uite, lucrez la această carte despre părinţi şi copii şi mi-arplăcea să putem sta de vorbă“. Mi-a răspuns mulţumindu-mi şi spunându-mi că nici ea, nici soţul ei nu sunt interesaţi să vorbească, dar m-a rugat să-i povestesc mai multe despre subiectul cărţii.

A urmat o corespondenţă lungă. Presupunerea mea era că acest tip de criminalitate se poate naşte doar în interiorul unei familii cu probleme profunde. Când, într-un final, Sue şi soţul ei au fost de acord să vorbim şi ne-am întâlnit, aveam să aflu că amândoi erau oameni minunaţi, plăcuţi – aproape că mi-ar fi plăcut să-mi fie şi mie părinţi. Mi-am dat seama că dacă această tragedie li s-a putut întâmpla lor, atunci i se poate întâmpla oricui. A fost o descoperire crucială. Şi ce era atât de crucial era tocmai obişnuitul din ea.

Vi s-a întâmplat să plângeţi în timpul discuţiilor?

Cu toţii am plâns. Şi mai ales Sue, care era încă atât de îndurerată... Era o dublă durere. Durerea unei tragedii colective, pentru părinţii care şi-au pierdut copiii, pe de o parte, şi, în acelaşi timp, durerea lor ca părinţi de a-şi fi pierdut propriul copil. Oamenii au tendinţa să spună că ceilalţi au fost victimele şi că Dylan era ucigaşul, iar pierderea victimelor e o tragedie, în timp ce moartea ucigaşului e de la sine înţeleasă, fiindcă e un om rău.

Sue mi-a zis: „Înţeleg că există motive pentru care oamenii cred asta, dar pentru mine, a fost vorba despre fiul meu. Îl iubeam. Şi a murit“. Îmi amintesc primul weekend când am vorbit şi i-am întrebat: „Dacă Dylan ar fi aici, aţi vrea să-i puneţi vreo întrebare?“. Tatăl a răspuns: „Aş vrea să-l întreb la ce s-a gândit când a făcut asta?“. Mama a tăcut mult, şi-apoi a spus: „I-aş cere iertare. I-aş cere să mă ierte pentru că n-am ştiut nicio clipă, ca mamă, ce se întâmplă în mintea lui“. Îmi amintesc expresia lui Sue, atât de îndurerată.

Tragedia era zdrobitoare, dar şi mai zdrobitoare era imaginea acestei mame care nu-şi cunoscuse copilul, deşi îl iubea. Ne place să credem că dacă le oferim copiilor suficientă iubire, mai târziu, când vor creşte, vor fi salvaţi de probleme în relaţiile romantice sau de alte greutăţi. Şi totuşi, să îi ascult pe părinţii lui Dylan, să văd că, dincolo de oricâtă iubire, tragedia lor tot s-a întâmplat, a rămas un fapt atât de puternic... Şi m-a făcut şi pe mine, ca părinte, să întâlnesc şi să conştientizez această posibilitate că un copil poate să-ţi rămână complet străin.

„Departe de trunchi” vorbeşte, până la urmă, despre iubirea necondiţionată. O vedeţi ca pe un antrenament, ca pe ceva exersabil sau o priviţi diferit?

Aproape toţi părinţii care au ales să-mi povestească istoriile lor mi-au spus: „M-am simţit atât  de singur de-a lungul acestei experienţe încât m-am gândit că dacă povestea mea ar putea ajuta pe altcineva să nu se mai simtă atât de singur, atunci merită să o spun“.

Cred că e important să te uiţi la toate felurile diferite în care poţi iubi pe cineva. Şi e important să afli tu cu tine care sunt căile prin care poţi ierta natura, divinitatea, pe cineva apropiat, atunci când ai un copil cu dizabilităţi sau pur şi simplu unul foarte diferit de ce eşti tu ca părinte.

Într-unul dintre discursurile pe care le-aţi susţinut în cadrul TED Talks puneţi faţă în faţă un citat din revista „Time“, din anii ’60, care îi culpabilizează pe homosexuali, cu legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Totuşi, în societatea de azi, există încă multe prejudecăţi pe această temă. Când libertatea de exprimare e la putere, ce le spuneţi oamenilor care au acest fel de abordare?

Că nu e nicio realizare în a culpabiliza un grup de oameni. Comunitatea gay, comunitatea surzilor, a piticilor, a autiştilor şi a altor oameni despre care am scris în „Departe de trunchi“ reprezintă o parte destul de numeroasă din societate. Şi e prostesc să culpabilizezi sau să iei în râs o mulţime de oameni. Apoi, există două feluri de dificultăţi cu care se confruntă aceşti oameni: o dificultate implicită, care vine din condiţia fizică sau mentală, şi o dificultate care ţine de prejudecata socială. Aşa că, vorbind de prejudecata socială, lucrul pe care trebuie să-l faci în primul rând este să te lupţi cu ea, dacă o ai în tine, şi, apoi, să răspândeşti pacea la care ai ajuns în societate. 

Cea mai mare provocare e că, pe de o parte, trebuie să-ţi schimbi copilul, să-i oferi un sistem de valori, dar în acelaşi timp trebuie să-l accepţi aşa cum e.

„Trebuie să-ţi accepţi copilul pentru ceea ce este el“

Există un termen care e foarte la modă azi: „parenting“. Şi peste tot, de la presă la librării, se găsesc sfaturi din cele mai diverse pentru părinţi. E un fenomen benefic? 

Nu cred că un lucru care e bun pentru o familie e bun şi pentru cealaltă. Când vine vorba despre sfaturi de parenting, ar trebui să ne abţinem să dăm soluţii universale. E o direcţie periculoasă. Acum, că am clarificat asta, cred că partea bună a lor este că pun foarte mult accent pe importanţa atenţiei pe care părinţii trebuie să le-o ofere copiilor. Atenţia face diferenţa în viaţa copiilor. Copiii vor să fie văzuţi, auziţi, înţeleşi, vor să simtă că lângă ei se află oameni care le acordă atenţie într-un mod autentic.

Sunt părinţi care reuşesc să facă asta constructiv şi sunt alţi părinţi care o fac într-o manieră care transmite, mai degrabă, control. Trucul e să te asiguri că ceea ce faci faci dintr-o preocupare sinceră faţă de copilul tău şi nu dintr-o pornire egoistă pentru a te simţi important.

Sunteţi tată - aveţi o fiică, locuieşte în Texas şi aveţi şi un băieţel de 6 ani, George, pe care îl creşteţi împreună cu partenerul dumneavoastră. Care e una dintre provocările pe care le-aţi întâlnit în educarea lui George şi cum aţi depăşit-o?

Ei, bine, să creşti un copil este o provocare în sine (râde). A fost o provocare de la început: în ziua când copilul meu s-a născut, ne-au spus că e posibil să aibă unele dizabilităţi. Vedeţi, cea mai mare provocare pe care cred că o trăiesc mulţi părinţi e că pe de o parte, trebuie să-ţi schimbi copilul – să nu faci ar însemna să-l neglijezi, aşa că încerci să-l înveţi bunele maniere, să citească, să socotească –, să-i oferi un sistem de valori, dar în acelaşi timp trebuie să-l accepţi aşa cum e şi să te bucuri de ceea ce este el, să-l ajuţi să se simtă sigur în pielea lui şi să aibă încredere. Aşadar, unele lucruri cu siguranţă trebuie  să fie schimbate, multe trebuie acceptate, iar şi mai multe cad în zona de mijloc, în zona griurilor. Întotdeauna îmi pun întrebări înainte să fac ceva: „E mai important să-l învăţ pe George să nu stea cu coatele pe masă fiindcă nu e elegant sau e mai important să mă asigur că se simte bine alături de mine în acest moment pe care îl petrecem împreună?“. „E mai important să-i impun să-şi facă temele sau e mai important, din când în când, să recunosc că treaba asta cu temele nu prea e o plăcere?“ Acesta ar fi un aspect. Dificultatea reală în creşterea lui George este că suferă de asincronie, adică este intelectual mai dezvoltat pentru vârsta lui, în timp ce nivelul emoţional este acelaşi. Asta face legăturile cu ceilalţi copii mai dificile, fiindcă majoritatea nu sunt interesaţi de lucrurile de care este el interesat. Şi-atunci, cum iei un copil care e un băieţel minunat şi te asiguri că găseşte o cale prin care să se integreze şi să socializeze cu copiii de vârsta lui?

Credeţi că ne îndreptăm către iubire şi acceptare ca societate?

E dificil de spus. Să ne uităm la ce se întâmplă acum cu alegerile din America. Limbajul politicii americane este atât de plin de ură şi de respingere. Aş spune că mergem înainte şi înapoi, şi iar înainte, şi iar înapoi. Însă, per ansamblu, tendinţa generală este că mergem mai degrabă înainte. Pe măsură ce noţiunile de acceptare şi de iubire devin din ce în ce mai largi, întotdeauna va exista o contra-reacţie. Ştiţi, se spunea că dacă avem un preşedinte negru – şi e un bun preşedinte negru, în opinia mea – unii oameni vor deveni mai blânzi în prejudecăţile lor rasiale. Aşa este. Însă, dacă vă uitaţi cu atenţie, alţii sunt şi mai înverşunaţi decât înainte, iar o parte dintre prejudecăţile lor ies la suprafaţă în aceste alegeri. Deci, ce cred? Cred că oamenii care sunt liberali şi plini de acceptare au devenit şi mai liberali, şi mai plini de acceptare, iar cei care sunt brutali şi cu mintea închisă, au devenit şi mai brutali, şi mai închişi, fiindcă, de fapt, pentru ei, experienţa de a se deschide este una dureroasă pentru că ar însemna confruntarea cu o traumă. ;

Copiii vor să fie văzuţi, auziţi, înţeleşi, vor să simtă că lângă ei se află oameni care le acordă atenţie într-un mod autentic. Sunt părinţi care reuşesc să facă asta constructiv.

Finalist al Premiului Pulitzer

Numele: Andrew Solomon
Data şi locul naşterii:
30 octombrie 1963, New York
Starea civilă: Căsătorit cu John Habich. Au doi copii.
Studiile şi cariera: 
-A studiat la Yale şi Cambridge. Este doctor în psihologie şi scrie literatură de factură politică, culturală, psihologică şi de ficţiune. Activitatea sa publicistică include articole şi eseuri despre depresie, artişti sovietici, politica libiană şi alte subiecte de interes larg şi au apărut în publicaţii de prestigiu precum „The New Yorker“ sau „The New York Times Magazine“. 
-Cartea sa „Demonul amiezii. O anatomie a depresiei“ s-a aflat, în anul 2002, printre finalistele pentru Premiul Pulitzer şi a fost inclusă de publicaţia „The Times“ pe lista celor mai bune o sută de cărţi ale deceniului. 
-Volumul „Departe de trunchi“, care reuneşte poveştile tulburătoare ale mai multor familii din comunităţi precum cele ale surzilor, autiştilor, schizofrenicilor sau criminalilor a fost desemnat Bestseller New York Times.
-Locuieşte în: New York şi în Londra.