Jurnal 2018. Întâmplări vesel-amărui

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mici momente din Franţa, din România şi din întâlnirea dintre cele două republici. Întâmplări din acest an. Mai vesele, mai triste, dar tratate toate à la légère. Momente şi schiţe. Să cânte muzica! Lupte energice, crâmpeie de viaţă pasională, drumurile noastre toate. Vivat spiritul de glumă şi voia bună!

Am luat, într-o dimineaţă, un puştan la autostop. Genul hoinar, între flower-power şi rastafa. Cu un rucsac mai mare decât el alături, stătea liniştit în ploaie, pe marginea drumului.

Mergea la o petrecere clandestină, ultima modă printre adolescenţi. Sunt petreceri rave sau electro, anunţate pe Facebook cu doar câteva ore înainte să înceapă. Urmează o mobilizare instant, sunt unii care aduc boxe, alţii scena, iar restul lumii vine puhoi de peste tot, pe o rază de cel puţin 100 de km. Asta fusese anunţată undeva la ţară, departe de oraşul de unde îl luasem. Nu aveam drum chiar până acolo. Nici nu mi-am făcut, deşi am fost imediat invitat.

- Ce ai mai bun de făcut, decât o petrecere spontană în mijlocul zilei?

Chiar dacă n-am găsit un răspuns rezonabil, tot nu m-am dus. L-am lăsat la ieşirea din oraşul meu. Era convins că îl ia cineva mai departe. I-am dat telefonul meu ca să afle locul exact, care se anunţă în ultimul moment, de frica poliţiei.

- De ce nu mai ai telefon?

- A rămas la prietena mea, nu m-am mai dus să îl iau, după ce m-a dat afară. Stăteam la ea, atunci, era frumos.

- Şi acum unde stai?

- Pe la prieteni.

- Cu ce te ocupi?

- Petreceri. Mi-ar plăcea să fac altceva, dar e complicat.

A fost odată şi în România. Tot la o petrecere. Tot cu nişte prieteni. Cu maşina, au venit din Bulgaria. Au intrat în ţara noastră noaptea, îşi aminteşte că erau multe gropi. Apoi a fost la chef, care a fost foarte reuşit. Apoi, când s-a trezit, era înapoi în Franţa.

M-am uitat seara pe Internet, la petrecere au fost 15 000 de participanţi. A fost pe un câmp, au cam stricat recoltele din jur. 

Când s-au trezit, cred că erau tot în Franţa.

Un cetăţean, să îi spunem Vasile, localnic get beget, activa în Algeria în anii '90. Ocupaţia de baza era membru activ al unei mişcări islamiste. Era dificil, se lucra în condiţii de căldură, plus că era neînţeles de către armata algeriană. Care îl caută să îi mulţumească pentru servicii. În aceiaşi termeni amabili.

Ce era să facă Vasile al nostru? Nedreptăţit dar entuziast, a îndreptat privirea plină de speranţă spre Europa. Ah, Parisul, oraşul luminilor. Civilizaţie. Acolo o să îmi găsesc împlinirea.

Zis şi făcut. Trecut marea cea albastră, ajuns la Paris. Aici şi-a putut desfăşura activitatea, în semn de mulţumire faţă de ţara care îl primise.

- Ce să fac eu pentru Franţa, se întrebă Vasile?

- Ce ştiu eu mai bine, îşi răspunse după câteva zile de reflecţie. Un atentat!

Povestea nu are happy end exploziv. Poliţia franceză l-a arestat şi justiţia franceză l-a trimis la închisoare. Acolo, Vasile şi-a dat din nou seama că iubeşte Franţa. Asta, probabil, pentru că fusese expulzat înapoi în Algeria.

Aşa că a făcut recurs la expulzare. A fost respins. L-a contestat la Curtea Europeană a drepturilor omului. De la Strasbourg. Frumos oraş, şi acolo ar merge un atentat. I-au fost respinse acţiunile. Anii treceau, însă, fără ca Vasile să ajungă în Algeria natală. Era bine. Dragostea faţă de Franţa tot creştea în pieptul său. A făcut, prin urmare, cere de azil în Franţa. Ţara în care avea de gând să facă un atentat terorist. Dar a cărei protecţie o dorea din tot sufletul.

Cererea de azil a fost respinsă. Recursul la fel. Dar Vasile mai avea o speranţă. Europa. Acolo este centrul dreptăţii. A făcut din nou apel la Curtea Europeană. Strasbourg. Frumos oraş, deşi cam friguros. I s-a respins apelul, pe motive procedurale. A contestat respingerea. Dar, după respingerea apelului, cum trecuseră deja prea mulţi ani, francezii l-au pus în avion şi l-au trimis înapoi în Algeria.

Povestea de acum începe. Vine răspunsul de la Strasbourg. Vasile avea dreptate. Algeria este o ţară rea, înapoiată, care nu garantează teroriştilor condiţii decente de închisoare. Prin urmare, Franţa a fost amendată pentru că s-a „precipitat“ să îl extrădeze. Iar hotărârea Curţii este istorică: Franţa este obligată să depună demersuri susţinute faţă de Algeria pentru a se asigura că teroristul nu este cumva vătămat.

Dacă nici ăsta nu este progres, dacă nici ăsta nu este umanism. Ţara vizată de un terorist trebuie să se asigure că acesta nu este rău tratat în ţara sa de origine.

Drept european. Cam stângaci.

Trenul ajunge în gară cu întârziere. Naşul de pe peron, rotofei şi cu ochelari, care dăduse, în aşteptare, ture de-a lungul liniei, se bucură. O cunoştea pe naşa din tren. Aceasta coboară zâmbind, îşi scot amândoi şepcile şi îşi fac bisous cu entuziasm. Vorbesc veseli despre una, despre alta.

Se închid uşile şi trenul se pune în mişcare. Din tunelul subteran care duce la peron apare o bicicletă, urmată de un domn transpirat şi gâfâit.

- Am pierdut trenul, fir-ar să fie!

- Oh la la, staţi ca nu este aşa gravă situaţia, îi spune naşul, începând să dea din mâini către locomotivă.

- Doar nu opreşte trenul, îmi trece prin cap.

Ba da. Trenul s-a oprit. I-a deschis călătorului uşa şi l-a şi ajutat să îşi urce bicicleta. Acestuia i-a trebuit câteva secunde să înţeleagă ce se întâmplă. Şi mie la fel.

Se închide uşa, salută spre locomotivă. Din tunel apar două domnişoare în pantaloni scurţi şi trening. Bate un vânt umed care face din mănuşi un prieten de mare importanţă.

Domnişoarele văd trenul că începe să se mişte şi se opresc. Naşul, râzând, le face semn să se apropie. În acelaşi timp reia manevrele gestuale pentru oprit trenul. Funcţionează din nou. Domnişoarele îi explică că nu sunt singure. Mai au nişte colege care vin imediat.

Îşi scoate şapca dezarmat, dar nu se predă. Nimeni nu rămâne neîmbarcat. Apar colegele, sunt o mulţime. Mai exact o echipă. De fotbal feminin. Se urcă toate în tren. Naşul salută foarte volubil spre locomotivă.

Se întoarce spre peron. Acolo dă cu ochii de mine, doar eu mai eram. Mă priveşte lung. Trenul începuse iarăşi să se mişte. Întrebarea din ochii lui speriaţi mă face să îmi dea lacrimile de râs:

- Eu mă întorc acasă, mulţumesc pentru acest gând, dar nu mă urc în tren.

Am coborât, împreună, scările, cu sentimentul datoriei împlinite.

Pentru unii oameni, amabilitatea este un mod de a fi.
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite