La ce sunt bune publicaţiile culturale

Încep cu o mărturisire: la alegerile din 2013 pentru preşedinţia Uniunii Scriitorilor din România (USR), contracandidatul meu nu s-a referit niciodată, în cele 18 Filiale din Bucureşti şi din ţară în care şi-a prezentat candidatura, la necesitatea de a menţine în viaţă publicaţiile USR. Nouă la număr.

Nu considera că principalul proiect al USR au fost dintotdeauna publicaţiile sale. Nu mi-am dat seama atunci că ignorarea acestui proiect nu era un lapsus, ci o strategie.

Constat tot mai des de la o vreme ostilitatea unor tineri scriitori faţă de revistele de literatură în general şi faţă de cele editate de USR în special. Cum se ştie, la sfârşitul lui 2014, Parlamentul a adoptat o lege de finanţare a acestor publicaţii. Dificultăţile de aplicare a legii, în 2015, pricinuite de birocraţia Ministerului Culturii, au părut a-i ferici pe câţiva tineri scriitori. Când lucrurile s-au rezolvat totuşi, de curând, aceiaşi iubitori de bloguri de protest şi-au exprimat pe toate tonurile indignarea. Iată de ce mă simt obligat să explic pentru cititorii de bună credinţă la ce sunt bune publicaţiile culturale. Mai ales că, în condiţiile întârzierii aplicării legii, presa scrisă şi mass-media nu s-au prea omorât cu firea să întrebe ce se întâmplă. Altele erau în sufletul colegilor noştri jurnalişti.

Rol de recenzare

Am scris şi altădată despre iniţiativa unei asociaţii internaţionale a jurnaliştilor independenţi de a pune în programul unui congres problema presei culturale. Ei bine, niciun cotidian nu a relatat nimic despre congresul cu pricina, prin urmare, nici despre situaţia dramatică a acesteia din urmă. Ca şi cum presa culturală n-ar exista. Am spus la congres că dispariţia presei culturale ar însemna un lucru încă şi mai rău decât moartea, mereu anunţată, a cotidienelor politice. M-au luat în serios câţiva jurnalişti străini. Niciun român. Deşi nu exageram câtuşi de puţin şi nu trăgeam spuza pe turta mea.

Există astăzi, ca mijloc de informaţie, şi internetul. Însă, aşa cum am spus de câte ori mi s-a ivit ocazia, internetul nu selectează; el poate, cel mult, prezenta liste de cărţi. Care sunt cu miile.

Să ne închipuim o clipă că n-ar mai apărea niciuna dintre revistele, unele centenare, majoritatea încărcate de prestigiu, pe care le editează USR. Editurile ar scoate pe piaţă cărţi despre care n-ar afla nimeni. Nu vorbesc despre faptul că n-ar exista nicio selecţie: dar, pur şi simplu, iubitorii de literatură s-ar afla în imposibilitate de a şti ce s-a tipărit. Literatura, cultura scrisă ar deveni un fel de sac fără fund. În care ar fi inutil să scotoceşti, precum unii oameni ai străzii prin pubelele de gunoi. Există astăzi, ca mijloc de informaţie, şi internetul. Însă, aşa cum am spus de câte ori mi s-a ivit ocazia, internetul nu selectează; el poate, cel mult, prezenta liste de cărţi. Care sunt cu miile.

Cititul s-ar transforma într-o loterie la care n-ar câştiga niciodată nimeni: nici autorii, nici editorii, nici cititorii. Toate lozurile ar fi, la drept vorbind, perdante. Când unii editori au cerut abrogarea taxei de timbru pe cărţile de literatură (din fericire, proiectul de abrogare iniţiat de un deputat PSD a fost respins), unul dintre argumentele noastre a fost acela că revistele le fac reclamă gratuită prin recenzarea cărţilor lor, de care, în caz contrar, nimeni n-ar avea cunoştinţă.

Cultura vie a unui popor

Preocupaţi de teama de a se afla tirajele reale şi implicit, prin aplicarea unui timbru forfetar pe exemplarul de carte pusă în vânzare (plătit, de altfel, de cumpărător, nu de editor!), de a fi măsurată eventuala evaziune fiscală, editorii recurg la tot felul de stratageme ca să împiedice amendarea legii în vigoare. Nici măcar de o lege nouă nu e vorba, ci de actualizarea câtorva prevederi ale unei legi care datează de un deceniu şi mai bine. Niciun editor nu pare a se gândi că fără comentarea cărţilor în reviste s-ar crea un haos general şi rolul instructiv şi educativ al lecturii ar fi practic anulat.

Ce înseamnă, în definitiv, cultura vie a unui popor? Limitându-ne la literatură, ea înseamnă cărţi şi reviste. Patrimoniul de mâine este cultura vie de azi. Angajarea statului în finanţarea revistelor literare, care nu pot supravieţui într-o economie de piaţă, în care cotidienele înseşi cunosc enorme dificultăţi, este un eveniment major, care face de neînţeles opreliştile birocratice provocate de Ministerul Culturii, mai ales că banii provin din bugetul de stat, nu din acela al ministerului. Cât despre satisfacţia unor tineri scriitori de a nu se aplica legea, ce ar fi de spus? Poate doar că şi-or fi închipuind că s-au născut gata înarmaţi cu talent şi  cultură, şi, de ce nu, cu prestigiu în ochii cititorilor, ca Minerva din capul lui Jupiter. Când, în definitiv, sunt ei înşişi produsul revistelor care i-au publicat sau la care au colaborat de-a lungul timpului şi care i-au promovat public. Nu mă întrebaţi ce e în capul lor. E vorba de o inconştienţă costisitoare pentru cultura română.